Înțelesul pocăinței este acesta: schimbarea minții omului, metanoia. A te pocăi înseamnă a trăi după minte; bineînțeles, după o minte îmbunătățită. Sfântul Marcu Ascetul spune și el: „Să nu asculți de inima ta câtă vreme n-ai scos din ea patimile, pentru că cele ce le are înlăuntru, pe acelea ți le pune înainte”. Metanoia înseamnă să trăim după o minte superioară, adică să fim raționali, cum ar zice Sfântul Antonie cel Mare.
Gândurile tale care nu se plimbă prin cer rămân bolnave și neputincioase. Cuvintele tale care nu se izbesc de cer vor rămâne fără ecou sau vor avea vuietul stâncii rostogolite, care înfioară împrejurimile și nu aduce nici o binecuvântare văii în care se prăbușește.
Şarpele nu a înşelat-o pe Eva spunându-i vreo minciună grosolană sau târând-o în vreun păcat anume, ci făcându-i din cuvântul lui Dumnezeu o ideologie. Dumnezeu i-a spus că va deveni dumnezeu cultivând grădina, trăind cu Adam viaţa din rai, ţinându-se departe de pomul cunoştinţei. S-a apropiat atunci satana şi i-a zis: „De ce îţi pierzi timpul cultivând grădina? De ce hoinăreşti fără nici o ţintă? Dacă vei mânca din rodul pomului cunoştinţei, o să ajungi pe dată dumnezeu.”
Sfântul Marcu Ascetul atrage atenția că, dat fiind faptul că Dumnezeu ne-a dat puterile de a face bine, orice bine pe care îl facem, suntem datori cu el, nu avem niciodată un plus.
Ortodox gândind, noi nu avem niciodată un plus pe care îl dăm, pe care îl putem transfera la alții.
Este scris în Evanghelie despre un tânăr bogat care căuta mântuirea (Matei 19,16-22). Acest tânăr dorea să moştenească viaţa de veci şi făcea câte ceva în acest sens, dar avea nişte patimi despre care conştiinţa lui îi spunea că sunt incompatibile cu lucrarea de mântuire. Când a auzit despre Mântuitorul, a căutat să stea de vorbă cu El, poate în speranţa de a găsi în învăţătura Lui o justificare pentru atitudinile sale greşite în ascuns.
Viaţa veşnică ni s-a arătat – viaţa veşnică „ce era de la-nceput, pe care am auzit-o, pe care cu ochii noştri am văzut-o şi mâinile noastre au pipăit-o” (I In. 1, 1). Şi cu toate acestea, în cel de-al doilea secol al istoriei descrise de Noul Testament, lumea continuă să trăiască în masă ca şi cum am fi încă în Vechiul Testament, fără nici cea mai vagă aşteptare a lui Mesia ce urmează să vină. Mai mult, nu ne ridicăm nici măcar la nivelul Legii lui Moise.
Iubiți credincioși, în parabola care s-a citit astăzi în biserică, Dumnezeu se aseamănă plugarului care a ieșit la câmp să-și semene sămânța. Și ni se spune că o parte din sămânță a căzut în drum, sau pe marginea drumului, și oamenii au călcat-o în picioare, păsările cerului au venit și au mâncat-o, așa încât nici măcar n-a apucat să răsară, pentru că a pierit. Iar altă parte a căzut pe pământ pietros.
Unul este lucrul spre care tindem în viaţa noastră: iubirea, adorarea lui Hristos şi iubirea către semenii noştri. Să fim toţi una, având drept cap pe Hristos. Numai aşa vom dobândi harul, Cerul, viaţa veşnică.
Trebuie să avem răbdare, pentru că Dumnezeu trăiește în veșnicie și lucrează în veșnicie. Ne grăbim să vedem totul împlinit cât ai bate din palme, pentru că viața noastră se scurge rapid. Suntem aici doar pentru o scurtă vreme din veșnicie și apoi ce se întâmplă? Am terminat cu această viață.
Dumnezeu Se descoperă în primul rând celor ce se smeresc sincer. De obicei Se ascunde de cei mândri. Dumnezeu Se odihnește în blândețe și în smerenie.
Odată, l-a întrebat cineva (pe părintele Paisie Aghioritul):
Pilda despre cei zece robi şi cele zece mine (Luca 19, 12-28) – Aici se vorbeşte despre ce ar trebui să facă oamenii, cum să trăiască în aşteptarea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos şi a înfricoşătoarei Judecăţi. Unele detalii relatate sunt subliniate mult mai pregnant şi există, de asemenea, amănunte noi.
Este scris în Evanghelie despre un tânăr bogat care căuta mântuirea (Matei 19,16-22). Acest tânăr dorea să moştenească viaţa de veci şi făcea câte ceva în acest sens, dar avea nişte patimi despre care conştiinţa lui îi spunea că sunt incompatibile cu lucrarea de mântuire. Când a auzit despre Mântuitorul, a căutat să stea de vorbă cu El, poate în speranţa de a găsi în învăţătura Lui o justificare pentru atitudinile sale greşite în ascuns.
Iubiţi fraţi! Domnul nostru Iisus Hristos ne-a poruncit ca înainte de a purcede la nevoinţa postului să iertăm aproapelui greşelile sale, ne-a poruncit să păzim de făţărnicie, din toate puterile, postul însuşi. Viermele, odrăslindu-se în fruct, îl nimiceşte de tot pe dinăuntru, încât rămâne numai coaja: şi făţărnicia nimiceşte tot miezul virtuţii.
Făţărnicia se naşte din slava deşartă (v. Mt. 6,1-2, 5,16). Slava deşartă este dorinţa şi căutarea deşartă a laudei vremelnice, omeneşti.
Dumnezeu vrea să avem o însușire dumnezeiască, smerenia. Oriunde domnește smerenia, fie în familie, fie în societate, ea răspândește pace și bucurie.
Pentru creștinism bănuiala e un păcat grav și oribil. Pentru creștinism încrederea e calea morală a generării de persoane.