Trebuie să te osteneşti şi să fii osârduitor, nu să îţi faci griji. Osteneşte-te şi fii osârduitor pentru adevărul şi sfinţenia lui Dumnezeu, şi aruncă grija ta spre Domnul. El vrea de la noi ceea ce este în puterea noastră, nu ceea ce este doar într-a Lui. Mântuitorul a zis: „Cine dintre voi poate, îngrijorându-se, să adauge staturii sale un cot?” Aşadar, cu deplină încredere în Făcătorul nostru să săvârşim lucrarea dată nouă şi să nu ne îngrijim de tot ce va veni şi de tot ce poate veni.
Noi zicem că „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu” (cuvântul e scris în Scriptură). Ce înseamnă aceasta? Că tot ce are omul în plus faţă de trup ţine de suflet, iar sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu. De fapt, omul întreg este în mâna lui Dumnezeu.
Mult mai apropiată e ispita cotidiană de a mânca înaintea timpului rânduit pentru masă. În măsura în care nu erau bolnavi, monahii mâncau doar o dată pe zi la ceasul al nouălea, adică începând cu ora 15, când ziua începea să se încline.
„Gândului lăcomiei pântecelui care mă chinuie să mănânc la ceasul al şaselea:
– Părinte, mereu sunt înştiinţată de suferinţa celor din familia mea. Se vor termina vreodată necazurile lor?
– Fă răbdare, sora mea, şi nu-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu. Din toate încercările prin care am auzit că trece familia voastră, am înţeles că Dumnezeu vă iubeşte şi îngăduie toate necazurile acestea pentru o deplină curăţire duhovnicească a familiei.
Cum să ne angajăm pe calea smereniei şi a pocăinţei? Este dificil să vorbeşti despre asta în mod valabil pentru fiecare. Cred însă că iniţiativa îi revine lui Dumnezeu. Mă gândesc la Sfântul Pavel pe drumul Damascului. Cunoaşteţi istorisirea: mergea la Damasc pentru a persecuta pe creştinii de acolo şi are această experienţă a întâlnirii nemaipomenite, uluitoare cu Iisus Hristos.
Trăsătura caracteristică a fiecăruia dintre noi este temelia trecerii în veșnicie. Dacă suntem liniștiți și pașnici, vom intra în rândul sfinților și al îngerilor. Asupra lor Domnul a revărsat darul harului Său, și în sufletele lor nu-și află loc însușiri din lumea aceasta.
Oamenii îndepărtaţi de Dumnezeu sunt mereu nemângâiaţi şi de două ori chinuiţi. Cel ce nu crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, pe lângă faptul că rămâne nemângâiat, îşi osândeşte şi sufletul său veşnic.
Raiul și iadul nu sunt două locuri diferite. Și nici preotul nu este cel ce dă bilete pentru Rai. Pentru că toți vom vedea slava lui Dumnezeu, independent de preoți și vlădici. Treaba preotului, și-a vlădicii, și a clerului, și-a duhovnicului este tămăduirea, astfel încât, atunci când vom vedea slava, să vedem Lumină, Lumină, Lumină, iar nu foc. Tămăduirea aceasta, asta-i treaba lor. Vasăzică, treaba preotului nu e să slujească Tainele iar tămăduirea s-o lase pe seama lui Dumnezeu pe lumea cealaltă.
Pe cel ce merge spre soare, umbra îl urmează; iar de la cel ce se îndepărtează de soare, umbra se retrage. La fel şi pe cel ce se apropie de Dumnezeu, Soarele Dreptăţii, şi-I urmează cu credinţă şi cu dragoste, îl vor urma în permanenţă ura, răutatea şi prigoana acestei lumi.
Ce este Paştele Blajinilor ?
Paştele Blajinilor este „Paştele morţilor”, ce se prăznuieşte o dată pe an în Moldova de Răsărit.
Paştele Blajinilor este cea mai însemnată dintre toate zilele în care se pomenesc morţii de obşte şi li se dă de pomană. E singură zi în care se face pomenirea tuturor morţilor la cimitir. E cea mai mare prăznuire pe care o fac credincioşii în cinstea celor adormiţi. E cel mai frumos obicei al lor.
Oamenii curajoşi nu se tem niciodată de moarte, de aceea se şi nevoiesc cu mărime de suflet şi lepădare de sine. Şi deoarece îşi pun înaintea lor moartea şi se gândesc la ea zilnic, se pregătesc mai bine duhovniceşte şi se nevoiesc cu mai mult curaj. Astfel biruiesc deşertăciunea şi trăiesc încă de aici în veşnicie cu bucurie paradisiacă.
Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentalul superiorității pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentru păcătoșenia lui. Una este complexul de inferioritate și cu totul altceva e smerenia; una este pocăința și cu totul altceva, melancolia. A venit odată la mine un medic psihiatru și a început să condamne creștinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovăție și melancolie.
Copile, viaţa aici pe pământ este o luptă fizică şi mentală neîntreruptă, războiul este mai întâi al gândurilor, iar când numai putem să luptăm cu gândurile atunci ne războim între noi. Noi suntem într-o astfel de stare aici pe pământ şi credem că ne luptăm pentru credinţă. Noi ca indivizi nu putem face nimic pentru credinţă, numai dacă ne unim, aceasta este puterea. Suntem datori să ne luptăm, căci suntem copii părinţilor căzuţi şi duşmanii noştri, puterile cugetătoare, ne abat de la calea cea dreaptă.
Osteneala și credința că stăm înaintea lui Dumnezeu, că ne vede și ne miluiește, ne dăruiesc tihnă, libertate, nădejde, pentru că știm că „nu este nici de la cel ce voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluiește” (Romani 9, 16). Vai și amar dacă isihia și pacea ar depinde de noi! Dar, ce mângâiere! Asta nu-i treaba ta – zice Dumnezeu –, e treaba Mea! „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă din calea ce vicleană și să trăiască” (Iezechiel 18, 23).
Sănătatea duhovnicească are legătură cu starea minții (nous), care, atunci când este luminată, se află în rugăciune – cu alte cuvinte, mintea este strâns legată de rugăciune –, în timp ce, dacă nu se află în rugăciune, este bolnavă.
Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănţuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu.
Cât este de bine că Dumnezeu v-a adus într-un sfânt lăcaş, şi încă într-unul al Maicii Domnului! Acum puteţi judeca de ce nu se plictisesc călugării şi, în general, cei ce se alipesc de casa Domnului. Acolo îngerii Domnului împart desfătări duhovniceşti, ca să ne atragă cu ele pe calea cea îngustă şi anevoioasă. Căci în aceasta este toată puterea. Plăcerile şi mângâierile sunt un lucru străin. Dar cum noi suntem neputincioşi, suntem vânaţi cu ele. Israeliţii au mâncat miel înaintea plecării din Egipt, dar apoi ce au întâlnit în pustiu? Fiecare ar trebui să străbată acest pustiu, pentru a ajunge la pământul făgăduinţei. Căci Însuşi Domnul pe toate le rânduieşte. Iar noi trebuie să ne rugăm: Atotţiitorule, mântuiește-mă!