Cel care a primit o harismă de la Dumnezeu este dator s-o cultive, s-o înmulţească, ca să nu fie osândit ca cel care a ascuns talantul. Si cel care fuge în pustie are o harismă, un talant fiind şi e dator să-l înmulţească.
Înainte Mergătorul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, şi-a petrecut timpul în pustie, dar şi-a înmulţit talantul, ceea ce se vede din faptul că oraşele întregi alergau spre el să-i asculte învăţătura, să-şi mărturisească păcatele şi să se boteze în apa Iordanului.
Sfinţii Antonie cel Mare, Pahomie, Teodosie, Sava, Eftimie şi ceilalţi cuvioşi părinţi trăiau în pustiu, dar şi ei şi-au înmulţit talantul, căci, prin rugăciune, post şi privegheri, au primit harisme cereşti, tămăduind pe cei ce alergau cu credinţă la ei, de bolile trupeşti şi sufleteşti.
Când, pe vremea împăratului Justinian, Dumnezeu se mâniase pe oameni (ca şi astăzi) pentru multele lor păcate şi voia să-i distrugă cu cutremure, inundaţii, potop, războaie, s-au găsit 3 pustnici – unul în Palestina, unul în Gaza, iar celălalt în Corint, care, prin rugăciunile lor fierbinţi, L-au înduplecat pe Dumnezeu să înceteze mânia Sa.
Oare, Sfântul Pavel n-a spus lucru adevărat despre cei din pustie, din peşteri şi din munţi “ei de care lumea nu era vrednică?”. Prin urmare, şi cei din pustie au harisme pe care le înmulţesc când se roagă, postesc sau priveghează, însă unii ca aceştia sunt greu de găsit.
Dacă cineva din cei ce se găsesc în lume a primit de la Dumnezeu harisma cuvântului, a învăţăturii, să rămână în lume, să mântuiască (să salveze) suflete; numai să fie atent să nu se înalţe pe sine, să nu fie vanitos şi linguşitor.
Să se înveţe mai întâi pe sine însuşi şi apoi pe ceilalţi. Cel ce a făcut aşa şi a învăţat şi pe alţii mare se va chema în faţa lui Dumnezeu.
Să ia aminte, întâi pe sine însuşi şi apoi pe ceilalţi, ca nu cumva să audă de la aceştia: “doctore, vindecă-te pe tine însuţi” sau proverbul laic: “Învăţătorule, care înveţi pe alţii şi tu însuţi nu păzeşti Legea!”
Fără învoirea duhovnicului să nu fugă nimeni în pustie Dacă îl supără pe cineva gândul că duhovnicul nu-l sfătuieşte bine, să facă rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu şi să zică:
“Părinte ceresc, pentru cazul de mai sus, luminează pe duhovnicul meu să mă sfătuiască ce este de folos sufletului meu şi fraţilor mei, deoarece eu sunt păcătos şi nevrednic şi nu ştiu”; apoi, după rugăciune, să meargă la duhovnic să se mărturisească şi ceea ce îi va spune duhovnicul aceea să facă.
Aceasta va fi spre folosul sufletului său.
Îţi doresc ca harul, binecuvântarea şi luminarea cea de sus să pogoare peste tine, ca să poţi să te războieşti şi să învingi pe duşmanii cei văzuţi şi nevăzuţi care te împresoară.
Cu dragoste părintească, al tău rugător către Domnul.
Arhim. Filothei Zervakos, Viaţa și învăţăturile Cuviosului Părinte Filothei Zervakos, Editura Orthodoxos Kypseli