Diavolul nu se mulţumeşte doar să-i războiască pe oameni, ci întrebuinţează şi mijloacele potrivite pentru a-i birui. Foloseşte multe meşteşugiri. Din această perspectivă a războiului, este cel mai cercat general din toate veacurile. Sfântul Nicodim Aghioritul spune:
„Trei sunt pricinile pentru care diavolul s-a făcut preaiscusit în războiul nevăzut împotriva omului, meşteşugind fel de fel de uneltiri: cea dintâi, pentru că el (diavolul) şi slujitorii săi sunt duhuri cu subţirime, plăsmuitoare de multe, neînţelese tehnici de luptă şi urzeli; a doua, pentru ca diavolul împreună cu demonii săi este de şapte mii trei sute de ani, iar prin această vechime de zile s-a făcut preaînvăţat în uneltiri si, a treia, deoarece diavolul si demonii, războindu-i pe toţi oamenii incepând cu Adam până acum, şi mai cu seamă pe cuviosii şi pustnicii ce au strălucit întru nevoinţă, a învăţat din experienţă şi din cercarea luptei mulţime de uneltiri şi tertipuri, şi astfel, prin cercare, s-au făcut iscusiţi, după cuvântul Sfinţilor Isaac, Simeon Noul Teolog şi Macarie cel Mare.”
Astfel, diavolul este un războinic cunoscător de multe meşteşu- giri şi preaiscusit. Foloseşte mulţime de uneltiri. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune: „îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6:11). Insă, deşi cunoaşte mulţime de meşteşugiri şi are atât de multă iscusinţă, şi experienţa Bisericii este mare. Cu mult mai mare este experienţa pe care o deţine Biserica noastră în războiul împotriva diavolului. Sfinţii, care sunt mădularele Bisericii, n-au cunoscut doar meşteşugirile diavolului, ci au şi reuşit, cu Harul lui Dumnezeu şi cu propria lor luptă, să le risipească şi să ajungă la îndumnezeirea cea după Har.
Din experienţa şi învăţătura sfinţilor, vom surprinde câteva dintre atât de multele meşteşugiri ale diavolului.
Diavolul foloseşte multe curse împotriva creştinilor şi se luptă să găsească mijloacele de ispitire care se potrivesc fiecăruia. Sfântul Apostol Pavel scrie că Episcopul nu trebuie să fie de curând botezat, „ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului” (I Timotei 3:6-7). De asemenea, într-alt loc vorbeşte despre scăparea „din cursa diavolului” (II Timotei 2:26). Această imagine a cursei este legată de vânarea fiarelor sălbatice. Tot astfel şi diavolul, ca un vânător al sufletului omenesc, întrebuinţează multe curse pentru a-l prinde. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul spune că este mai de dorit să ne luptăm cu oamenii, „care uneori sunt furioşi, alteori se căiesc, şi nu cu dracii, care sunt totdeauna porniţi şi înarmaţi cu furie împotriva noastră”.
De obicei noi, oamenii, ne tulburăm când ne necăjesc semenii noştri şi socotim o mare încercare războiul pe care aceştia îl ridică asupra noastră. Totodată, nu dăm nici o importanţă războiului lăuntric pe care ni-l pricinuiesc demonii şi care este cu mult mai înfricoşat. Şi totuşi, experienţa Bisericii a demonstrat că trebuie să acordăm o mai mare atenţie şi greutate războiului ce vine de la diavoli.
Diavolul nu cunoaşte prin care patimă poate birui sufletul. Il luptă, aşadar, pe om cu diferite patimi, încercându-l. „Seamănă cu adevărat, dar nu ştie de va secera pe unele gânduri.” Seamănă gânduri pentru curvie, grăire de rău şi celelalte patimi. Şi văzând către ce patimă se pleacă sufletul, cu aceasta îl şi hrăneşte (Avva Matois). Potrivit învăţăturii Sfintei Singlitichia, când diavolul nu poate clătina un suflet prin sărăcie, îi înfăţişează, ca pe o momeală, bogăţia. Dacă nu reuşeşte nimic prin ocări şi defăimări, îi aduce vorbe de laudă şi slavă. Când este biruit prin sănătate, aduce asupra trupului boală. Când nu-l poate înşela pe om prin plăceri, încearcă să izbândească aceasta prin durerile cele fără de voie, adică prin necazuri. Şi astfel pricinuieşte multe boli pentru a-l sili pe om să nu-L mai iubească pe Dumnezeu. Din acestea vedem că diavolul are o tactică de luptă împotriva omului. Se străduieşte să-i găsească punctul slab şi, aflându-l, îşi îndreaptă asupra lui întreaga furie. Ajunge, astfel, să îl stăpânească pe om, dacă, desigur, acesta din urmă nu cunoaşte mijloacele potrivite pentru a-i stăvili lucrarea.
Meşteşugirile şi cursele diavolului sunt potrivite cu felul vieţuirii omului. Diavolul nu îi luptă pe toţi oamenii în acelaşi chip, ci într-un fel pe cel căsătorit şi într-altul pe cel necăsătorit, într-un fel pe isihast şi într-altul pe cel ce vieţuieşte în chinovie, într-un fel pe începător şi într-altul pe cel înaintat în viaţa duhovnicească. Pentru fiecare mod de viaţă are şi ispita pe măsură. Sfântul Athanasie cel Mare scrie în viaţa Sfântului Antonie cel Mare că acesta, vrând să urmeze viaţa monahicească, diavolul „a încercat să-l coboare din nevoinţă, aducându-i în minte avuţia, ocrotirea surorii, datinile neamului, iubirea de arginţi, iubirea de slava, plăcerea de multe feluri de mâncări şi celelalte desfătări ale vieţii. Apoi îi înfăţişa asprimea virtuţii şi cât de mare e osteneala cerută de ea; pe de altă parte, slăbiciunea trupului şi lungimea timpului trebuitor virtuţii”. In acest caz, diavolul pune înaintea omului multe piedici, stârneşte compătimirea din partea multora, înfăţişează ca ostenicioasă şi de neizbutit lupta virtuţii. Este grăitor faptul că aproape toţi oamenii sporesc cu anevoie în viaţa duhovnicească din pricina unui gând pe care-l primesc şi a cărui şoaptă este că dobândirea virtuţii şi păzirea poruncilor lui Hristos sunt de neatins. Gândul că toate acestea nu sunt pentru noi, că astăzi nu mai pot fi împlinite, este în chip lămurit unul drăcesc.
Sfântul Ioan Scărarul spune că monahii din chinovie sunt războiţi şi, desigur, trebuie să lupte mai mult împotriva patimii nesătu- rării pântecelui şi a iuţimii, adică a mâniei. Prin aceste mijloace îi războieşte diavolul. Ucenicilor le însuflă dorinţa de a dobândi mari virtuţi, care sunt pentru măsura isihaştilor. Ucenicilor necercaţi le însuflă gândul de a căuta lucruri exagerate. Dacă cercetezi, spune Sfântul Ioan, „mintea ascultătorilor necercaţi (…), vei afla în ea o năzuinţă greşită: pofta de liniştire, de postire nemăsurată, de rugăciune neîmprăştiată, de cea mai deplină lipsă de slavă deşartă, de neuitată pomenire a morţii, de străpungere neîncetată a inimii, de desăvârşită nemăniere, de tăcere adâncă, de curăţie covârşitoare”. Şi, desigur, astfel de izbânzi sunt vrednice de pomenire, însă când sunt râvnite înainte de timpul potrivit, şi mai cu seamă fără binecuvântarea unui Părinte duhovnicesc cu darul dreptei-socotinţe, sunt curse drăceşti. Dacă pe ucenici diavolul îi luptă cu gândul petrecerii în isihie, pe isihaşti îi războieşte, dimpotrivă, cu alt fel de gânduri. „Amăgitorul şopteşte în cei ce se liniştesc (isihaşti) lauda grijii de străini a ascultătorilor, slujirea lor, iubirea lor de fraţi, împreuna-vieţuire, îngrijirea bolnavilor.”
Mai mult, pe ucenici diavolul îi luptă în chip felurit. Când îi întinează cu necurăţii trupeşti şi le face inima nesimţitoare, când îi umple de tulburare. Uneori le aduce o nespusă uscăciune şi sterpiciu- ne, îi aruncă în lăcomie, în trândăvie la rugăciune, iar alteori îi îngreunează cu somnul şi le întunecă mintea. Iar aceasta o face pentru a le da impresia că nu află nici un folos din ascultare (Sfântul Ioan Scărarul). Prin urmare, atacurile diavolului sunt potrivite cu felul vieţuirii noastre.
De asemenea, suntem luptaţi şi potrivit cu ceasurile zilei. Alta este lupta dimineţii, alta a serii ori a zilei. „Există un aşa-numit înainte-mergător al duhurilor, care ne ia în primire îndată ce ne deşteptăm din somn şi întinează primul nostru gând.” Acest prim gând este cel care ne răsare în minte îndată după trezire (Sfântul Ioan Scărarul). Sfinţii Părinţi învaţă că primul nostru gând trebuie să I-l închinăm lui Dumnezeu. Aceasta întrucât, dacă omul învaţă să se roage de îndată ce s-a trezit, să-I dea, adică, primul său gând lui Dumnezeu, atunci în răstimpul întregii zile va avea cu sine pomenirea lui Dumnezeu. Diavolul cunoaşte aceasta şi se străduieşte să întineze gândul ce ne răsare mai întâi în minte.
Există, însă, şi un alt demon, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, care, de îndată ce ne întindem pe pat, sloboade asupra noastră viclenii şi amintiri necuviincioase, ca să adormim cu întinăciuni în minte, să avem vise necurate şi, din trândăvie, să nu ne ridicăm la rugăciune.
Incă şi în timpul somnului diavolii vin şi încearcă, prin vise, să-l întineze pe om şi să-l facă să se trezească fără nici o bună dispoziţie. Se întâmplă şi acest lucru curios: când să adormim, demonii ne aduc în minte cuvinte din psalmi la care să cugetăm în timpul somnului, „ca să ne înalţe la mândrie” (Sfântul Ioan Scărarul). Desigur, aceasta se întâmplă şi din lucrarea Harului lui Dumnezeu, precum şi din neîncetata cugetare la psalmi în răstimpul zilei. Acest lucru este, însă, exploatat de diavol, care îşi ţese propria-i ispită, ca să ne arunce în mândrie. Si Sfinţii Părinţi învaţă că toată izbânda care nu-i pricinuieşte omului mândrie şi slavă deşartă este de la Dumnezeu, în vreme ce tot ceea ce ne însuflă mândrie este de la diavolul.
Altul este războiul de peste zi şi altul cel din vremea nopţii. Cuviosul Nil spune că noaptea diavolii caută să-l tulbure pe povăţuitorul duhovnicesc prin însăşi apariţia lor. Ziua, însă, „îl învăluiesc prin oameni în strâmtorări, defăimări şi primejdii”. Din aceasta vedem limpede că pe oamenii duhovniceşti, mai cu seamă părinţi şi povăţuitori, ca unii ce îi strică planurile, diavolul îi luptă fie el însuşi, fie prin alţi oameni.
Urzelile diavolului sunt şi după măsura vieţii duhovniceşti a omului, mai ales la vremea rugăciunii. Scopul cel mai ascuns al demonilor este „să îi despartă, nemernicii, pe oameni de Dumnezeu”. Astfel, se ostenesc ca cei lucrători ai rugăciunii minţii în inimă „să nu primească simple înţelesurile (chipurile) lucrurilor sensibile”. Cu alte cuvinte, se străduiesc şi duc război pentru a le crea năluciri ale lucrurilor supuse simţurilor, aşa încât mintea-nous să nu le fie curată în vremea rugăciunii. „Pe cei ce se îndeletnicesc cu cunoaşterea, ca să zăbovească în ci gândurile pătimaşe.” Ii luptă neîncetat pentru a face să rămână înlăuntrul lor gândurile pătimaşe. Şi pe cei făptuitori, adică cei care se află pe prima treaptă a vieţii duhovniceşti, îi războieşte pentru a-i arunca în păcatul cu lucrul (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Există însă o deosebire, potrivit cu starea în care se află omul. Altfel este luptat, aşadar, omul înainte de săvârşirea păcatului şi altfel după înfăptuirea acestuia. Sfântul Efrem Şirul spune că „înainte de a fi săvârşită fărădelegea, (vrăjmaşul) o micşorează în ochii acestora foarte. Şi mai cu seamă pofta desfătării trupeşti într-atât de măruntă o arată înainte de a se înfăptui, încât aproape că îi pare fratelui cu nimic deosebindu-se de a vărsa pe pământ un pahar cu apă rece”. După cădere însă, „cel viclean înalţă tare fărădelegea în faţa celui ce a păcătuit, ridicând împotriva lui mii de valuri de gânduri, pentru ca, scufundând mintea fratelui, să-l târască pe acesta în adâncul deznădejdii’’.
Nu numai păcatul îl înfăţişează diavolii diferit înainte şi după făptuirea lui, ci procedează la fel şi în privinţa lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul spune că, înainte de păcat, urătorul vrăjmaş al mântuirii noastre II arată pe Dumnezeu a fi mult iubitor de oameni, plin de atâta dragoste, încât îi va ierta cu uşurinţă păcatul. „Dar (…) după săvârşirea faptei, ei II numesc Judecător drept şi fără milă. „
Multe urzeli meşteşugeşte diavolul pentru a ne înşela. Sfântul Ioan Scărarul spune că, de obicei, diavolul sapă trei gropi. „Intâi luptă ca să împiedice să se facă binele”, adică ne împiedică să săvârşim binele, să păzim porunca lui Hristos. Când nu izbândesc să ne oprească din lucrarea binelui, atunci se sârguiesc „ca să nu se facă aceasta după Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, urmăresc ca binele să nu fie săvârşit după voia lui Dumnezeu. Insă şi când nu reuşesc nimic prin aceste uneltiri, vin şi „ne fericesc că vieţuim în toate după Dumnezeu”. Incearcă să ne facă să cădem prin mândrie. Există, însă, şi situaţii când fie ne constrâng să păcătuim, fie, dacă nu reuşesc aceasta, să-i judecăm pe cei care săvârşesc păcatul (Sfântul Ioan Scărarul).
Diavolul meşteşugeşte fel de fel de uneltiri. Se foloseşte de orice mijloace pentru a-şi atinge scopul. Iscusitul război pe care îl duce cuprinde şi ispite de-a dreapta. Cu alte cuvinte, încearcă să strecoare gânduri omului pentru a-l îndemna la o nevoinţă fără măsură. Scopul său este să ne atragă la cele mai presus de puterea noastră, „ca, descurajându-ne în ele, să ne lepădăm şi de cele după putere” (Sfântul Ioan Scărarul). Cunoaştem această meşteşugire a diavolului din învăţătura Sfinţilor Părinţi, de aceea Avva Pimen spune că „ toate cele peste măsură sunt ale dracilor”.
Părinte cercat în acest război, Sfântul Nil arată că dacă mintea omului (nous) se roagă curat, fără patimă, atunci demonii nu vin cu ispitirea de-a stânga, adică nu urmăresc să-i aducă omului gânduri întinate, ci îl atacă de-a dreapta. „Căci îi vorbesc de slava lui Dumnezeu şi îi aduc înainte vreo formă din cele plăcute simţirii, încât să-i pară că a ajuns desăvârşit la scopul rugăciunii. ” Ii aduce vedenii care nu sunt adevărate, ca să-l facă să se mândrească cu gândul că a ajuns la rugăciunea inimii şi a atins ţelul rugăciunii. Experienţa Bisericii a arătat că nu trebuie să dăm importanţă unor astfel de vedenii şi năluciri şi, mai mult, când ne rugăm curat, să nu îngăduim nici cel mai mic gând că, adică, mintea noastră (nous) se va învrednici în scurtă vreme să vadă Lumina nezidită. Trebuie să însoţim rugăciunea de o adâncă pocăinţă.
Dacă izbândeşte să-l plece pe om să săvârşească păcatul, atunci diavolul se foloseşte şi de un alt meşteşug. Se străduieşte să-l convingă că lucrul cu pricina, ca unul ce este de nimic, nu trebuie vestit povăţuitorului duhovnicesc, nu trebuie mărturisit.
IPS Hierotheos Vlachos
Stiinta medicinei duhovnicesti. Practica psihoterapiei ortodoxe; Editura Sophia, 2017