„Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (In. 3, 16). L-a dat pentru mântuirea noastră, L-a dat ca să ne izbăvească de păcatele noastre, să ne izbăvească de nedreptatea, de necurăţia noastră. Fiul lui Dumnezeu a împlinit această preamare lucrare, şi ne-a mântuit pe toţi, şi ne-a învăţat cum trebuie să trăim, ne-a dat poruncile Sale sfinte.
De vreme ce credem în buna Sa pronie, de vreme ce credem că El cunoaşte toate ale vieţii noastre şi voieşte totdeauna binele, de ce să nu arătăm încredere? Să ne rugăm simplu şi lin, fără patimă şi constrângere.
Canonul este un lucru bun, dar e nimic pe lângă truda de a alunga ura din sufletul tău. Să nu stai liniștit până când nu ți-ai liniștit sufletul despre fratele tău, așa cât poți și cum poți, mai ales dacă și el, fratele tău, este dificil.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ.
Mi se pare că în tot ceea ce facem, spunem sau gândim, există umbre şi lumină. Dacă, de dragul de a nu avea umbre, nu îngăduim prezenţa luminii, atitudinea aceasta nu ne aduce la mai multă lumină.
Bineînţeles că binele trebuie să fie înrădăcinat în Dumnezeu şi să fie lipsit de vanitate, dar în acelaşi timp există un anumit grad de bunătate în orice bine, chiar dacă acesta este oarecum „pătat”.
Străduiţi-vă să nu acuzaţi niciodată pe altul, ci rugaţi-vă pentru el. A judeca pe cineva pentru lipsurile pe care le are, înseamnă să nu-ţi vezi propriile tale defecte.
Au venit la părintele două surori. Cea mai mică e logodită, îndrăgostită, fericită, din tinereţe cu un caracter vesel; cea mai mare e liniştită, îngândurată, rugătoare la Dumnezeu. Una îi cere binecuvântare pentru alegerea sa, iar cealaltă tunderea în monahism. Părintele îi dă miresei mătănii, iar celei mai mari îi spune: „Ce fel de mănăstire!
Toți scriitorii și Părinții bisericești au apărat femeia epocii lor în fața legilor și a societății care o considerau inferioară bărbatului, ei afirmând că bărbatul și femeia alcătuiesc o unitate indestructibilă, omul, și subliniind că aceștia au fost plăsmuiți egali de către Creatorul lor, au fost deopotrivă supuși pedepsei pentru neascultarea lor și, prin Întruparea, Patimile, Răstignirea și Învierea Dumnezeu-Omului Hristos, li s-a dat posibilitatea obiectivă de se mântui și a ajunge la ”asemănarea” cu Dumnezeu.
Primul lucru care-l frapează pe cititorul Sfântului Grigorie Sinaitul este locul central pe care-l atribuie Rugăciunii lui Iisus[1]. Dar pentru a ne da seama ce însemna pentru el Rugăciunea lui Iisus, trebuie să precizăm contextul teologic în care este rânduită Rugăciunea lui Iisus. Ce este rugăciunea? După ce oferă o lungă serie de definiţii, Grigorie concluzionează cu aceste cuvinte simple, dar memorabile: „Şi la ce să le mai spunem pe toate?
Sfânta Scriptură, prin Apostolul Pavel, împarte oamenii în două cete: în trupeşti şi duhovniceşti.
“Cei ce se ţin de trup poftesc cele trupeşti, iar cei ce se ţin de duh cele duhovniceşti. Ci pofta cărnii este moarte, deoarece este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate. De aceea cei ce sunt în carne, nu pot să placă lui Dumnezeu”.
La Liturghie, în ziua Sfintei Învieri se citeşte începutul Evangheliei lui Ioan despre Cuvântul cel dumnezeiesc.
Când totul se umple de lumina Învierii lui Hristos şi cerurile se unesc cu pământul în proslăvirea Biruitorului morţii, Evanghelia ne vesteşte Cine este El: “La început era Cuvântul”.
Despre Cuvânt s-a vorbit încă din Vechiul Testament: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6), “Trimis-a Cuvântul Sau şi i-a vindecat pe ei” (Ps. 106, 20).
Sfântul Dionisie Areopagitul, în lucrarea sa despre ierarhia bisericească, scrie următoarele: „Rugăciunile sfinţilor au trecere şi în această viaţă, şi cu mult mai mult după moarte, asupra acelora care sunt vrednici de sfintele rugăciuni, adică asupra credincioşilor”.
Raiul este Împărăția Cerurilor. Să avem gândurile întoarse totdeauna spre acesta, cetatea noastră. S-o purtăm mereu în mintea noastră. Să cugetăm pururea cu dor la frumusețile ei. Acolo se găsesc sufletele drepților, cetele patriarhilor, ale apostolilor, ale mucenicilor și ale tuturor sfinților.
Turismul, ca și concept, s-a dezvoltat foarte mult după ce fiecărui salariat i s-a prevăzut prin lege dreptul la o perioadă de repaus din activitatea desfășurată contractual. […]
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre cât de zadarnice sunt toate strădaniile omeneşti fără ajutorul lui Dumnezeu. Pe când apostolii lui Hristos pescuiau ca oameni, nu au prins nimic; dar când le-a poruncit Hristos să-şi arunce încă o dată năvoadele în mare, au pescuit atâta mulţime de peşte încât li se rupeau plasele. Iată: În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret; a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.
Şi pentru Sfânta Liturghie, să ştii lămurit că nu-i destul să stai la biserică numai cu trupul, ci şi cu mintea și cu tot sufletul și cu evlavie multă. Să nu grăieşti cu nimeni, ci să iei aminte cu frică şi cu cutremur mult, având mintea pironită pururea la prea curatele și Dumnezeieștile Taine care se săvârșesc la Sfinţitul Altar.
Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare”, din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-l nedreptăţim pe celălalt. Judecata noastră omenească este o mare nedreptate.