Părintele Porfirie avea, pe lângă iubire, şi multă smerenie. Într-o zi mi-a spus:
‒ Am să te bat!
‒ De ce, Părinte?, l-am întrebat.
‒ Pentru că vorbeşti despre persoana mea, despre darurile mele! Nu vreau să vorbeşti! Pe toate acestea mi le-a dat Dumnezeu doar-doar mi s-o înmuia inima şi-oi deveni mai bun… Copilul meu, eu mă tem de ziua Judecăţii, când voi spune „Doamne, Doamne, în Numele Tău am prorocit, în Numele Tău am scos demoni”, şi Domnul va răspunde: „Pleacă, nu te cunosc!”.
Câtă smerenie! Această mare smerenie s-a vădit şi în felul în care şi-a sfârşit viaţa. Presimţindu-şi sfârşitul cel pământesc, a plecat la Sfântul Munte pentru a adormi acolo, departe de lume şi de cinstirea ei. A trăit smerit, deşi a avut atâtea daruri, şi a murit smerit, în Sfântul Munte.
Sfântul Părinte Porfirie Kafsokalivitul, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 416