Doar în Dumnezeu vei afla adevărata fericire şi bucurie, căci statornicul şi adevăratul Dumnezeu este izvorul lor. Pentru a te bucura de cele pământeşti e nevoie de multă străduinţă şi muncă grea, iar mai apoi toate acestea se dovedesc a fi vătămătoare, vrednice de osândă.
Dumnezeu Mântuitorul s-a pogorât din cer pentru păcătoşi, şi cu toate că vede că veşnic îl amărâm cu păcatele şi cu fărădelegile noastre, zice: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi”.
Încrederea în sine se transformă rapid în patima de a comanda; el atentează la libertatea altora (fără să suporte nici cel mai mic atentat la libertatea sa), dispune de atenția, de timpul, de puterile altora, devine obraznic și tupeist. Treaba lui este importantă, treaba altuia e un fleac. De toate se apucă, în toate se bagă.
Noi, ortodocșii, nu apăsăm pe pedala cunoașterii atât de mult cât neapărat pe trăire, pe această formare interioară a noastră de smerenie, pentru ca să fim scriși și noi Sus, în Cartea cea Mare. Și omul care s-a smerit a biruit cu adevărat Cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie rațională, ci o smerenie smerită, trăită.
Toți creștinii adevărați din întreaga lume aparțin singurei Biserici adevărate și, ținând învățătura ei în toată plinătatea și curăția, alcătuiesc acea adunare de corăbii care străbate marea vieții fără a se cufunda în adâncurile ei întunecate.
Nu este posibil ca Dumnezeu să fi făcut răul. Poate că întrebarea este cum de există răul sub umbrela iubirii lui Dumnezeu?… Nu cunosc. Sincer, nu știu răspunsul. Dar să întreb și eu ceva. De ce este nevoie ca să cunoască cineva ceea ce întrebi? De ce să ne străduim să aflăm un răspuns care probabil ne depășește și sigur nu ne este de folos? Pe mine nu mă preocupă deloc asemenea lucruri, fiindcă nu mă interesează faptul „de ce”. Important este că există răul și că este puternic și amenință să ne sugrume.
Te mâhnești pentru soțul mort. Îți faci griji pentru copii. Plângi zi și noapte, în sufletul tău e tulburare și întuneric, înaintea ochilor – ceață și necunoscut. Îmbărbătează-te! Nu te teme! Spune-ți: bărbatul meu era în primul rând al lui Dumnezeu, și apoi al meu; și copiii mei sunt în primul rând ai lui Dumnezeu, și apoi ai mei.
Dacă grădinarul iscusit smulge o floare, să știi că așa trebuia să facă. El știe pricinile pentru care a făcut asta. Iar una dintre pricini este și aceea ca florile din jur să propășească mai bine.
Drumul este unul singur. Aparent greu, dar e cel bun. Drumul desăvârşirii către Împărăţia Cerurilor. Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi. Toţi sunt chemaţi să meargă pe drumul acesta. Nu este altă cale. O singură cale care ne duce la curăţirea de patimi şi săvârşirea virtuţilor.
Sfântul Simeon Noul Teolog scrie: „Acum însă suntem atât de stăpâniți de patimi și am ajuns într-o asemenea întunecare și neștiință, încât nu mai simțim nici măcar lucrurile în care ne aflăm și nu mai cunoaștem nici măcar că făptuim cele rele”.
Sunt unii care, s-ar părea, citesc bine, dar noima celor citite n-o înțeleg. Sunt mulţi care spun că au fost la liturghie, sau la utrenie, sau la vecernie, şi se amăgesc cu nădejdea că au fost cu adevărat, însă de fapt pe unde rătăcea mintea lor? Ei nu erau decât cu trupul în sfânta biserică…
Iubiţii mei, vă voi vorbi simplu, ca să mă inţelegeţi toţi. Dar oare vor exista urechi care să audă? O profeţie zice că vor veni vremurile în care oamenii işi vor astupa urechile ca să nu audă adevărul lui Dumnezeu (II Timotei 4, 4). Cu nădejdea că mă veţi auzi îndrăznesc să vorbesc.
Iubirea este rădăcina, izvorul şi maica tuturor bunătăţilor. Pentru că, într-adevăr, ca rădăcină face să răsară nenumărate mlădiţe ale virtuţii, ca izvor scoate multă apă şi ca o mamă strânge în braţele ei pe cei care aleargă la ea. Acest lucru cunoscându-l şi fericitul Pavel, a numit iubirea rod al Sfântului Duh.