Trebuie să fim cu sufletul treaz, adică activ, cu prestanță, cu prezență duhovnicească continuă la măsura la care o ai. Dar nu este permis să iei mâncarea cu lingura și să-ți ducă altul lingura la gură. Ai atâtea posibilități: înger păzitor, daruri de la Botez, darurile Duhului Sfânt… Și atunci nu este nicio justificare. De aceea, iadul este fără sfârșit, pentru că a făcut eforturi mari Dumnezeu ca să ne trezească, să nu ne ducă acolo: „Câte nu am făcut Eu ca să nu ajungeți voi în iad!”. Pentru că iadul, așa cum spun marii trăitori, este marea durere a lui Dumnezeu, dar el există, cu toată durerea divină, pentru că El este și drept. Nu te-a găsit pe poziție, nu ai vrut deloc, ai respins tot ce ți-a dat.
Dumnezeu îi iubește pe cei din iad?
Îi iubim și noi, și nouă ne pare rău, dar sunt acolo după faptele lor, după faptele lor cele mai grozave. Sunt pentru că au ignorat învățătura creștină. Și tot ce făcea Dumnezeu pentru ei ignorau. De aceea este grav. Nu pentru faptul că a făcut cutare, după culoarea pe care a avut-o, ci pentru faptul că ei nu se pocăiau. Starea aceasta de ne-pocăință, este câștigul cel mai mare al diavolului, adică deznădejdea.
Arhimandritul Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 171