Sfântul Chiril a primit mare cinste la al III-lea Sfânt Sinod a toată lumea, pentru că, după cum povestește Ioan Zonara în cuvântul de laudă pe care l-a compus pentru Sfântul Chiril și care se găsește în cărţile cele scrise cu mâna lui, Părinţii celui de-al III-lea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească „judecător al lumii” și să poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subţire ca un mandelion. Iar numele de „judecător al lumii” arată judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o Sfântul, unind prin dreapta credinţă toată lumea, care era în acel timp împărţită de eresul lui Nestorie.
La Mănăstirea Suruceni se păstrează racla cu cinstitul cap al Sfântului Chiril al Alexandriei!
Sfântul Chiril, marele între dascălii Bisericii, era din Alexandria, născut din părinţi dreptcredincioşi şi de neam bun, nepot de soră al lui Teofil, patriarhul Alexandriei. Şi fiind crescut cu îngrijire, s-a făcut foarte iscusit în filosofie şi în fapte bune. El era desăvârşit învăţat şi deprins cu cărţile elineşti şi latineşti, atât în înţelepciunea cea dinafară, cât şi în cea dinăuntru şi duhovnicească. El se îndeletnicea totdeauna cu citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi.
Pentru aceea şi Teofil, unchiul lui, văzând în el atâta înţelepciune şi fapte bune, l-a numărat în rândul clericilor Bisericii, hirotonindu-l arhidiacon.
Într-adevăr, unii credincioși, cei încă prunci la minte și de curând întăriți, după cum se spune, au nevoie să fie hrăniți cu lapte, cu învățături mai simple și mai elementare, pentru că nu pot suporta hrana tare a învățăturii. Dacă le dai o hrană mai presus de puterea lor, se simt strâmtorări și îngreunați, pentru că mintea lor, ca și trupurile copiilor, nu-i în stare să primească și să asimileze învățătura ce li se dă, ba poate că-și mai și vatămă puțina înțelegere ce-o aveau mai înainte.
Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că te rogi cu vorbe străine şi de neînţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.
Tu privești suferința numai dinspre pământ. Dar, mută-te cu gândul la cealaltă viață. Treci de partea Judecății. Privește focul cel veșnic, pregătit pentru păcatele noastre. Și de acolo privește-ți suferința. Dacă acolo vei fi osândit, câte necazuri nu ți-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osândire?
Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune.
Spune înţeleptul Solomon că Hristos „Se lasă găsit celor ce nu-L ispitesc pe El” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 2). „Ispititorii” lui Dumnezeu sunt cei ce se îndoiesc, ezită sau, încă şi mai rău, se împotrivesc atotputerniciei şi atotînţelepciunii Lui. Sufletul nostru nu trebuie să se împotrivească, zicând „de ce a făcut Dumnezeu asta aşa, de ce pe cealaltă altfel, nu putea să facă altcumva?”.
Preacuviosul Nil Sorski spune că cel ce se roagă în auz şi cu gura, fără luare aminte, se roagă văzduhului, iar nu lui Dumnezeu.
„E ciudată dorinţa ta, frate! Tu vrei să te audă Dumnezeu, când tu însuţi nu te auzi?”, spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, împrumutând cuvintele de la Sfântul Mucenic Ciprian al Cartaginei.
