Știți din istorie că înaintașii noștri, creștini ortodocși, erau oameni foarte temători de Dumnezeu și totdeauna aveau credință tare și adâncă în mijlocirea cerească a Maicii Domnului. Și Împărăteasa Cerească nu lăsa fără răspuns credința lor, ci trimitea totdeauna ajutor tuturor celor care alergau la ea cu nădejde.
Dar poate întrebați: „Cum se poate să dea cineva toate ale sale săracilor, fără să aibă dragoste?”
„Şi nu numai atât, ci ne lăudăm, şi în suferinţe”. (Romani 5, 3)
– Ați spus clar că sfinții nu sunt prieteni ai lumii, ci sunt prieteni ai lui Dumnezeu.
Trebuie deci să știm ce curse ne întinde diavolul și cum se luptă să ne înrobească, căci doar atunci vom putea rupe sforile cu care ne înfășoară. Și, când vom scăpa de tirania lui, va veni în noi Împărăția lui Hristos, care vine numai la cei care-L cunosc. Atunci vom deveni împreună-locuitori cu îngerii. Atunci, în locul blestemului lui Adam, vom avea binecuvântarea dumnezeiască. Și, în loc de moarte și stricăciune, vom avea viață veșnică.
Adevărul este că m-am ostenit mult. De multe ori m-am indignat. Alteori am deznădăjduit. Mi-a spus odată un frate: Cu stareţul tău omul n-ar rezista nici douăzeci de minute. Tu, părinte, mai mult de patruzeci de ani, cum l-ai purtat?
– Să-ţi spun! Poţi crede că este străduinţa, să zicem, lupta cu gândurile. Poţi s-o pui, într-un fel, pe seama ascultării. Poţi afirma că se datorează rugăciunii.
Într-o altă epistolă face referire la cum harul amintirii morții îl învață și îl conduce pe om la rugăciunea cea curată. Scrie cu sinceritate și cu simplitate că lucrarea harului amintirii morții înăuntrul său „a ținut vreme de zece ani și s-a întețit în mod progresiv”, el însuși ajungând „aproape la epuizare desăvârșită”.
Curățește-mă cu harul Tău, Milostive Părinte; șterge întinăciunile mele cu isopul Tău atotcurățitor și tămăduiește rănile mele, ca să dau mulțumită harului Tău!
“Pocăinţa este atotputernică, fiind aşezământ al atotputernicului Dumnezeu. Nu e păcat care să ţină piept pocăinţei. Ea este dar dat firii omeneşti căzute; ea este rămăşiţă a neprihănirii întru care a fost zidit Adam, fiind recunoaştere a acelei neprihăniri şi tânguire pentru pierderea ei; ea este înnoire a botezului; ea este legătură a pământului cu cerul, scară către cer. Prin ea e curăţit, e şters orice păcat.
Dăm pământ şi primim în schimb cer. Facem schimb, dând materie şi primind duh. Orice sudoare, orice durere, orice nevoinţă pentru Dumnezeu este ca un schimb de valută. Ţi se ia sânge şi ţi se insuflă duh. Harul acesta creşte atât cât poate omul să cuprindă, în funcţie de mărimea vasului. Se cheamă har al „faptei” sau har curăţitor. „Fapta” este urmată de „luminare”. Acesta este al doilea stadiu. Harul luminator.