Socrate spunea undeva foarte bine: „Dacă vrei să faci pe cineva bogat, nu-i da tot bogăție, pentru că nu se va mai opri, își va dori tot mai mult. Fă-l să-și dorească mai puțin și atunci îl vei face bogat. Bogat nu este cel cu multe bogății, care nu-i mai ajung, dorindu-și tot mai multe, ci cel căruia îi ajung acelea pe care le are, oricât de puține ar fi.
Trebuie să fim cu sufletul treaz, adică activ, cu prestanță, cu prezență duhovnicească continuă la măsura la care o ai. Dar nu este permis să iei mâncarea cu lingura și să-ți ducă altul lingura la gură. Ai atâtea posibilități: înger păzitor, daruri de la Botez, darurile Duhului Sfânt… Și atunci nu este nicio justificare.
Omul este zidit din pământ; ce lucru bun poate fi în el?
Ci iată că milostivirea lui Dumnezeu a înfrumusețat omul cu harul Sfântului Duh, iar el s-a făcut asemenea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Mare este această taină, mare și mila lui Dumnezeu față de om.
Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, insuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea.
Nu trebuie să fim stresați. Nu trebuie să ne simțim presați de nimic în viață! Să avem conștiința noastră liniștită. Să dăm mărturie împreună cu ea: „Am făcut ce mi-a stat în putință.”
Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este atât de greu să trăim creştineşte aici şi acum? Pentru că este vorba de viaţa divină şi veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră şi această aspiraţie atât de înaltă, infinită?
În Sfânta Scriptură întâlnim multe istorisiri despre minunile Mântuitorului. Evangheliştii nu-şi propun să prezinte toate minunile, ci ne spun că minunile însoţeau fiecare pas al lui Iisus. Iar minunile nu încetează cu înălţarea Sa la cer. Ele sunt prezente mereu în Biserică.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost întrebat în vremea lui: „De ce minunile care se lucrau în mijlocul apostolilor nu se mai lucrează şi acum?”, iar Sfântul Ioan le răspunde: „Încercaţi şi trăiţi că apostolii, fără acoperiş deasupra capului, fără punga cu bani în buzunar, fiţi ca nişte străini pe pământ, fără nicio ocrotire, expuşi la toate primejdiile şi depinzând numai de harul lui Dumnezeu, şi atunci veţi vedea dacă se vor întâmpla minunile de atunci sau nu.
Să zicem că unul dintre fraţii de la mânăstire, Părintele loan, care este din Cipru – un om al inimii, un om cu simplitate, dar şi cu înţelepciune – mi-a spus un cuvânt care mi-a căzut greu, şi am primit „lovitura” ca pe o sabie în inimă. Aceasta este doar o presupunere, întrucât un astfel de lucru nu s-a întâmplat niciodată între noi. Dar să zicem că el a spus acest cuvânt greu care m-a rănit şi eu l-am simţit precum un cuţit ascuţit în inimă. Nu pot evita această durere; ea este reală.
Şi aceasta înseamnă mândrie, a se lăuda cineva cu şi pentru altul, şi când nu pătimeşte aceasta pentru ale lui. Adică, aşa cum cel care se mândreşte cu bogăţia străină, o face din trufie, la fel şi cel care se mândreşte cu slava altuia. Şi bine a fost numită trufie. Adică, atunci când un mădular se răscoală, urmarea nu poate fi alta decât îmbolnăvirea şi infecţia, pentru că în nicio altă situaţie un mădular nu devine mai înalt decât altul decât atunci când se produce umflătura.
Prin praznicul Înălțării, sărbătorim întronarea în ceruri a firii noastre. Odată cu Invierea și cu Înălțarea firii omenești, sărbătorim și începutul învierii și înălțării fiecărui credincios în parte. De aceea, atunci când omul participă la Înălțarea lui Hristos, el nu mai este un om de pe pământ, asa cum era primul om, ci este om al cerului, așa cum a fost cel de-al doilea om, adică Hristos. (Sfântul Grigorie Palama)
Din săraca mea experiență, am realizat că omul, cu cât mai mult se smerește, cu atât mai mult se ajută pe sine și progresează în viața duhovnicească. «Dumnezeu celor smeriți le dă har». Acolo unde nu există smerenie, predomină dezbinarea, duhul contrazicerii, gândurile ascunse, patimile, încăpățânarea, adică toate acele lucruri care ne îngreunează viața monahală și ne-o fac mai neagră decât însăși rasa pe care o purtăm.
