






Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. (Evanghelia de la Matei IV; 18-23 )


Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.

Credinţa indică adevărul, şi din credinţă sinceră se naşte iubirea. Cel care cu adevărat crede în Dumnezeu nu permite vreodată să părăsească iubirea (din Omilia a 2-a la Epistola I către Timotei).

Ca să fie cu Dumnezeu totul întru toate (I Corinteni 15, 28). Domnul, ca Făcător și Duh Atoateplinitor, Nesfârșit, vrea să fie totul întru toate: și lumină, și putere, și har, și înțelepciune, și frumusețe și margine a doririlor, și năzuință atotputernică – iar diavolul, care a căzut din trufie și nesupunere, vrea și el să fie totul în toate duhurile căzute, de un cuget cu dânsul: întuneric al iadului și putere a răutății, împreunare a tuturor patimilor și năzuință spre tot răul.

Iarăși zici: „Voi merge în iad, pentru mine nu există mântuire”. Gândurile acestea înseamnă hulă, Îl „jignesc” pe Cel răstignit și iubirea Lui de oameni nemărginită. Sfântul Isaac Sirul spune: „Când arunci o mână de nisip în mare se risipește și dispare, nu deranjează marea câtuși de puțin.

Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin iubire şi în iubire; de aceea, poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale iubirii. Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice.

– Gheronda, în fiecare zi spun: „De mâine voi lua aminte, mă voi îndrepta”, dar apoi cad iarăşi în aceleaşi greşeli.

Acest loc al nostru îşi are şi el propriul său colţişor de rai. Este tocmai această sfântă biserică. Deoarece fiecare sfântă biserică este, de asemenea, o bucăţică de cer pe pământ.

Când se va întări asupra noastră mâhnirea pentru multe, atunci sufletului îi stă înainte mare nevoință. Cumplit este acest duh al trândăviei, înjugat fiind cu duhul scârbei, căci când sporește, ajută acestuia din urmă, făcându-se el mai cumplit și mai îngreuietor.

Problema existenţei sau neexistenţei lui Dumnezeu s-a pus, sub formă de criză, abia când am ajuns în Occident. Cînd eram în ţară, copil fiind, credeam şi mă satisfăcea răspunsul că Dumnezeu există şi că trebuie să crezi în El, deşi nu ai nici o dovadă. În Anglia — poate şi pentru că am mai crescut cu vârsta — mi-am pus problema: există sau nu există Dumnezeu?

Nu se poate înainta în viața spirituală detașat de faptele credinței. Credința se înmulțește prin faptele ei. Dacă cei credincioși postesc, atunci și cei cu puțină credință trebuie să postească, pentru a avea fapta credinței care-i întărește în credință. Dacă cei credincioși merg la biserică, și cel care are mai puțină credință trebuie să se ducă la biserică, pentru a face act de prezență.

În repetate rânduri, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebi, adică în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage. Toate acestea pentru a intra într-o comuniune foarte apropiată cu Părintele Său ceresc.