Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi niciodată să nu mai intri în el!” (Mc. 9 :25)
Până la lacrimi mi-e milă de oamenii care nu cunosc pe Domnul, care nu cunosc milostivirea Lui. Dar nouă Domnul ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi noi vieţuim în lumina sfintelor Sale porunci.
Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, prin simțirea inimii și prin simțirile trupești, lucrează prin închipuire. Privirea înlăuntrul meu îmi arată că în toată ființa mea există o vătămare păcătoasă, care consimte și ajută păcatului care năpădește asupra mea din afară. Eu sunt asemenea celui legat cu lanțuri.
Odinioară, păcatul a pătruns în raiul cel de sus. Acolo, el le-a spus strămoșilor mei să guste din fructul oprit.
– Părinte, când mi se spune să fac ceva, pornesc întotdeauna cu o frică şi o şovăială şi, în cele din urmă, poate din cauza fricii, nu reuşesc să fac lucrul aşa cum trebuie.
Un duhovnic contemporan, stareţul Serghie, în deplin acord cu Bătrânul Porfirie şi cu Bătrânul Paisie, pe care i-am amintit mai sus, ne spune: „La baza bolilor sufleteşti se află mândria. Temelia bolilor sufleteşti este socotirea propriului eu ca centrul tuturor lucrurilor.
Iată o taină: sunt suflete care au cunoscut pe Domnul; sunt suflete care nu L-au cunoscut, dar cred; și sunt și aceia care nu numai că nu L-au cunoscut, dar nici nu cred, și printre ei sunt chiar și oameni învățați.
Necredința însă vine din mândrie. Omul mândru voiește cu mintea sa și cu știința să cunoască toate, dar lui nu i se dă a cunoaște pe Dumnezeu, căci Domnul Se descoperă numai sufletelor smerite. Sufletelor smerite Domnul arată lucrurile Sale care sunt de neajuns minții noastre, dar Se descoperă în Duhul Sfânt.
Numeroși psihiatri contemporani scot în evidență importanța mărturisirii, explicând necesitatea ca oamenii să nu se închidă în ei înșiși, ci să-și deschidă sufletul și să-și dezvăluie gândurile, în limbajul teologic. Se spune că atunci când oamenii își deschid sufletul lui Dumnezeu prin intermediul duhovnicului, ei vor putea evita multe boli psihice – uneori chiar și nebunia.
„În privința patimilor sufletului există o simplă măsură a înfrânării: îndepărtarea totală de (lucrurile) care duc la plăcere fatală. În privința alimentelor însă, așa cum nevoile oamenilor diferă ale unora de ale altora, după vârstă, îndeletnicire și obișnuința corpului, la fel și măsura și modul de folosire a alimentelor sunt diferite, după caz. Astfel, nu e cu putință să fie cuprinși într-o singură regulă toți cei care se exercită în pietate.
Cum să înțelegem că suntem bolnavi duhovniceşte şi care este calea de tămăduire?
Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, insuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea.
Oricine privește viața noastră contemporană din perspectiva vieții normale, așa cum era ea trăită de oamenii de mai demult – de pildă în Rusia, America sau în oricare altă țară din Europa Apuseană în veacul al XIX-lea – nu se poate să nu fie izbit văzând cât de anormală a devenit viața noastră de astăzi. Întregul concept de autoritate și supunere, de decență și politețe, de comportament public și privat – totul s-a schimbat drastic, s-a întors cu susul în jos, cu unele excepții izolate de oameni (de obicei, creștini de un anume fel) care încearcă să păstreze așa-numitul stil de viață „de modă veche”.
Sunt părinţi care trăiesc o oarecare deznădejde deoarece copiii lor crescuţi în Biserică de mici, participând la slujbe, luând Sfânta împărtăşanie, uneori par mai răi sau mai neastâmpăraţi decât alţi copii, care nu sunt în Biserică. Ce se întâmplă de fapt cu ei? Şi cum pot scăpa părinţii de această deznădejde?
Noi vorbim cu gura, dar cu mintea suntem departe… Şi ne mustră Iisus Hristos, spunea contemporanilor Săi acest lucru care ne doare şi acum când îl auzim: „Poporul acesta Mă cinsteşte numai cu buzele, iar cu inima este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8). Şi atunci, dacă e departe, aşteaptă… Noi însă suferim… Ne rugăm cu rugăciunile obişnuite şi plecăm din biserică sau de la locul de rugăciune tot aşa de răi, cum am fost până atunci. De ce?