Fericitul Iosif cel preafrumos, una dintre cele mai grăitoare figuri ale Vechiului Testament, a avut o înrâurire însemnată asupra imnografiei ortodoxe şi a învăţăturii patristice. Desigur, „dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine” au hotărât ca în Lunea Mare, prima zi a Săptămânii Mari, să ne aducem aminte de acest chip ales al Vechiului Testament. În Sinaxarul zilei citim: „În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos…”
„De acum să nu se mai facă din tine rod în veci. Şi îndată s-a uscat smochinul” (Matei 21, 19).
Iubiţii mei fraţi,
Odată cu Duminica Floriilor, cele patruzeci de zile ale Postului Mare au luat sfârşit. Cei ce au dorit să se împace cu Domnul nostru Iisus Hristos şi cu semenii lor în aceste patruzeci de zile, au făcut tot ce le-a stat în puterea lor.
De mâine începe Săptămâna Mare (Ioan 12,1-18). Poporul îl slăveşte pe Hristos deoarece crede că este atotputernic, deoarece crede că poate să-i îndeplinească cererile. Poporul Îl slăveşte pe Hristos, deoarece crede că poate să-l facă atotputernic, deoarece crede că poate să-l facă să stăpânească, astfel încât să se desfăteze de cinstirile şi de slava acestei lumi.
La Utrenia din Lunea cea Mare, Biserica ne amintește de smochinul uscat, despre care se vorbește în Evanghelie (vezi Matei 21, 18-22). Hristos a rămas toată ziua intrării în Ierusalim, în slăvita Cetate. De îndată însă ce s-a înserat, a plecat. Era primejdios, căci în Cetate existau răufăcători, cu suflete nelegiute. De aceea preferă pustia. Mai bine cu animalele sălbatice, decât cu oameni răi.
Hristos a ieșit cu Ucenicii Săi în mijlocul naturii; acolo a înnoptat și acolo se ruga. Când s-a luminat de ziuă, a pornit din nou spre Ierusalim. Deși știa că va suferi Patimi și va fi răstignit, era hotărât să Se jertfească și și să-Și verse Sângele Său pentru mântuirea lumii. Să nu ni se pară ciudat aceasta.
A scos pe mortul rău mirositor, după a patra zi de la moarte, din mormânt şi a poruncit celui legat şi împiedicat, să umble. Şi îndată moartea a fugit de la el şi mortul s-a mişcat, izbăvit de putreziciune. Lepădând răul miros al acesteia, a ieşit scăpat de porţile morţii şi neîmpiedicat de legături. Eliberat de acoperământul feţei, care-i opera vederea, a alergat neîmpiedicat spre Cel ce l-a chemat, cunoscând glasul Stăpânului. Căci cuvântul avea putere dumnezeiască şi porunca împărătească avea puterea să desfiinţeze moartea şi să înlăture stricăciunea, fiind dovada unei puteri mai presus de raţiune. Folosirea de strigarea pătrunzătoare era străină şi neobişnuită Mântuitorului Hristos.
Însă tu ia aminte de unde are norodul înțelepciune! Căci el (poporul), văzând pe Lazăr înviat din morți, nu a ascuns minunea, ci a arătat-o tuturor, mărturisind și propovăduind adevărul. Și iarăși, auzind de mărturisire, (poporul) nu a rămas acasă din lenevire, ci în același ceas a alergat către Iisus, ca și pe Lazăr să-l vadă, dar și să îmbrățișeze pe Însuși Iisus, și cu inimă curată să-L laude și să-L cinstească pe El ca pe un Binefăcător al tuturor.
Sfinții Părinți spun: „Mai presus de lucrare este paza”. Mulți dintre noi se sârguiesc cu multă mărinimie atât la ascultare, cât și la privegherea de noapte. Într-adevăr, se ostenesc mult, în mod deosebit pentru a ajunge la umilință și la lacrimi înainte de împărtășire, dar cu toate acestea, fiindcă nu iau aminte la ei înșiși, rămân aproape în același loc sau de multe ori se întorc mai mult înapoi decât merg înainte. Și atunci unii se întreabă: „Unde greșesc?
Odată mă aflam într-o situație dificilă și de aceea am mers la Stareț ca să-i cer ajutorul. Starețul mi-a deschis îndată și m-a băgat repede înăuntru. M-a pus să stau lângă sobă și fără să se grăbească a început să-mi facă un ceai. A pus apă în ibric și și-a făcut Cruce spunând: „Slavă Ție, Dumnezeule!” A pus plantele în ibric, și-a făcut din nou Cruce spunând: „Slavă Ție, Dumnezeule!” A pus ibricul pe foc și și-a mai făcut odată Cruce spunând: „Slavă Ție, Dumnezeule!”. Trecuse destul timp fără să-mi spună niciun cuvânt.
Din toate părțile ne pândesc diavolii, acești vrăjmași ai sufletului nostru. Noi trebuie să ne îmbărbătăm, dacă dorim să ne luptăm cu izbândă. Dacă vom cădea în descurajare, suntem pierduți!
Foarte mulţi oameni din societatea contemporană sunt închişi în ei înşişi. Foarte mulţi oameni din societatea contemporană, din lumea contemporană, care trăiesc în oraşe mari sau mici, şi care se distrează tot timpul împreună, se duc şi vin tot timpul împreună, tot timpul stau de vorbă, se tem continuu ca nu cumva să se afle singuri în vreo pustietate şi să facă, astfel, rău societăţii. Foarte mulţi dintre aceştia sunt de fapt singuri, sunt închişi în ei înşişi, deşi par a fi continuu lângă ceilalţi, şi lipsiţi de iubirea adevărată. Iubirea deschide poarta spre celălalt, spre semenul nostru, într-o dăruire reciprocă.
Există vindecare, dar lupta nu se termină, ci doar devine ce trebuie să fie: luptă cu păcatul de a ne considera dumnezei și de a încerca să facem ceva după voia noastră, fără Dumnezeu!
Ia seama să nu te chinuieşti în iad! – Hristos a adresat aceste cuvinte unui preot care purta ură în inima lui faţă de un idolatru care-i necăjea credincioşii din parohie. Episodul este relatat în biografia Sfântului Dionisie Areopagitul, Episcopul Atenei (prăznuirea lui se face la 1 octombrie).
Odată, Sfântul Dionisie a ajuns în insula Creta şi a locuit în casa unui preot care se numea Carpos. Acest preot se afla în duşmănie cu un păgân, care-l trăsese la idolatrie pe un creştin.
Nu te mâhni! Domnul este aproape. Spune-I Lui toate necazurile şi greutăţile tale. Unde lipseşte ajutorul omenesc pentru povăţuire, ajutorul lui Dumnezeu în chip nemijlocit ne dă gândul cel bun, când alergăm la El ca fiii la Tatăl lor.
Domnul începe să-Şi arate puterea Sa atunci când vede că toate mijloacele omeneşti, prin care i se poate da ajutor omului în nevoie s-au epuizat.
Pentru credinciosul simplu şi smerit, slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată „ascuns de cei înţelepţi şi înţelegători”, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.
Unele soţii îşi asumă singure povara peste puteri a tuturor grijilor domestice, trag „carul” familiei singure, irosindu-şi forţele şi sănătatea. Din păcate, soţii se deprind repede cu starea aceasta de lucruri şi încetează să aprecieze ceea ce fac pentru ei soţiile. Ei iau ca pe ceva ce li se cuvine faptul că femeia îndeplineşte o muncă mai presus de forţele ei fizice, întrucât în exterior liniştea e deplină: soţia tot trage în jug şi nu se plânge de viaţă.
Ascultați: dacă voiți să stingeți focul gheenei cel veșnic, pentru călcarea așezământului vostru, de mă veți asculta, faceți următoarele: unu, să aveți între voi dragoste; al doilea, să țineți curățenia întregii înțelepciuni, cu înfrânarea, cu smerenia, cu umilința inimii și cu mărturisirea faptelor voastre.
Săvârșirea răului este o slăbiciune, nu o putere. Făcătorul de rele este un slăbănog, nu un viteaz.