Credinţa indică adevărul, şi din credinţă sinceră se naşte iubirea. Cel care cu adevărat crede în Dumnezeu nu permite vreodată să părăsească iubirea (din Omilia a 2-a la Epistola I către Timotei).
Aşa cum sufletul fără trup sau trupul fără suflet nu poate fi numit om, tot aşa şi iubirea faţă de Dumnezeu nu este iubire, dacă nu are ca şi consecinţă şi iubirea faţă de aproapele.
Mare păcat este acela ca cineva să nu iubească, însă mult mai mare este acela ca cineva care este iubit să nu iubească. Fiindcă cel care iubeşte pe cel care-l iubeşte nu are nimic mai mult faţă de vameşi, şi acela care nu are nici acest lucru se găseşte la nivelul fiarelor, poate este mai prejos chiar şi decât acestea (din Omilia a 32-a la Epistola I către Corinteni).
Dacă cel care nu-şi iubeşte fratele, deşi face milostenie sau iese în faţă la martiriu, nu reuşeşte nimic, gândeşte-te de câtă pedeapsă poate fi vrednic cel care se luptă cu cel care nu l-a nedreptăţit deloc. Acesta este mai rău chiar şi decât păgânii (din Omilia a 8-a la Epistola către Romani).
Orice ai face, niciodată cei păgâni nu se vor minuna de tine, cât se minunează atunci când te văd că te comporţi într-un mod blând, dulce şi liniştit. Nu este puţin lucru a reuşi aceasta, mulţi lepădându-se de răutate, şi chiar desăvârşit. Fiindcă nimic nu-i poate atrage atât de mult, cât o poate face iubirea. Pe de o parte, pentru minuni şi semne te vor invidia; pe de altă parte, se vor minuna de tine şi te vor iubi, iar dacă te vor iubi, vor merge mai departe şi vor primi chiar adevărul de credinţă (din Omilia a 33-a la Epistola I către Corinteni).
Sfântul Ioan Gură de Aur, Texte alese, vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău, 2012, pp. 27-28