
Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un șir fără număr de pilde





Cuvântul lui Dumnezeu este infinit de profund. Orice analiză omenească a acestuia, chiar fără a depăşi limitele de înţelegere ale Sfintei Biserici Ortodoxe, de fiecare dată capătă atât nuanţe noi de înţelegere, cât şi sensurile nedescoperite anterior ale unui conţinut etern şi imuabil.

Am plecat iarăşi de la stareţul Calinic Isihastul. El era şi un mare postitor. Peşte mânca numai la Paşti. Ai văzut ce însoţire frumoasă? Post şi rugăciune. Urmaşii acestei însoţiri nu-l lasă pe diavol să se liniştească. Nu-l lasă să şadă nicăieri. Nu a spus Domnul? Acest fel de neascultare, de hulă, de pierdere nu iese decât cu rugăciune şi cu post.

În pustie, Hristos pune împotriva ispitelor diavolului o lepădare imediată, dând chiar şi temeiurile teologice ale răspunsului Său. Este o dăscălie pentru noi. Ori de câte ori ne vine vreun gând rău, trebuie să-l lepădăm îndată, să nu ne îngăduim a intra în dialog cu el. Aceasta însă nu se poate însuşi decât printr-o îndelungată nevoinţă şi prin lucrarea harului în noi.

Sfântul să se sfinţească şi mai mult. Deviza noastră a tuturor, şi a duhovnicilor, şi a monahilor, şi a mirenilor, aceasta trebuie să fie: să sporim în sfinţenie. Să nu stagnăm. Capitalul cel mai mare, cel mai bun, cel mai important, cel mai puternic pentru drumul nostru este sfinţenia!

Mai întâi a zis simplu că „a făcut Dumnezeu pe om” (Facere 1, 27), iar acum adaugă şi cum l-a făcut: „luând ţărână din pământ”. Deci, când auzi de ţărână, învață-te să fii măsurat cu cugetul, să nu socoteşti lucruri mari despre tine. Când te asaltează gândurile, înălţându-ţi inima şi umflând obiceiul aprinderii spre slavă deşartă sau simplu, din întâmplare sau şi din nişte întâietăţi şi isprăvi, să se aducă împotriva ta îndată aducerea aminte a plăsmuirii tale şi să pricepi că ai fost zidit şi că eşti în întregime ţărână şi naşterea ta este din pământul călcat de tine.

Să luăm, însă, vremea noastră, să ne luăm pe noi înşine. Dacă se poate spune că ceva stă la baza vieţii noastre politice, sociale – da, în fine, şi particulare –, nu poate fi vorba decât – nu-i aşa? – tocmai de această necontenită înălţare de sine, afirmare de sine, sau, ca să vorbim un limbaj mai vechi, însă totuşi veşnic, trufia. Ascultaţi cu luare-aminte pulsul vieţii noastre contemporane: oare nu vom fi şocaţi de această monstruoasă reclamă pe care oamenii şi-o fac singuri, de această îngâmfare, de această neruşinată laudă de sine, care au intrat în viaţa noastră într-aşa hal încât aproape nu le mai observăm?

Spun Părinții, anume că legea lui Dumnezeu este valabilă pentru fiecare personal, și nu pentru alții.



Cât putem, pe persoanele care ne supără, să nu ne răzbunăm. Să nu avem pomenire de rău asupra nimănui, iar dacă cineva ne-a tulburat, să ne rugăm pentru dânsul:„Doamne, iartă-l pe cel care m-a tulburat!” Cel mai bine îl birui pe diavol prin răbdare. Pe cât răbdăm și nu ne răzbunăm, duhul păcii ne liniștește.



„Dar cel ce va răbda până la sfârșit se va mântui.” Nu oricine rabdă se va mântui, ci acela care rabdă pe calea Domnului. Pentru asta e viața de aici, ca să răbdăm; orice om rabdă ceva și rabdă până la sfârșit.

Citim în Psalmii lui David: ,,Iar peste durerea rănilor mele au adăugat şi altă durere” (Psalm 68, 27). Acest lucru se potriveşte foarte bine cu ceea ce noi denumim conştiinţă, fiindcă aceasta, numai durere şi chin aduce în viaţa omului. S-ar părea că ,,pedeapsa” aceasta i-a fost dată omului ca să se chinuiască fără nici un motiv pe această cale fără întoarcere, în dificilele împrejurări ale vieţii lui.
