În zilele noastre, un Ortodox, un sfânt, ar putea foarte foarte lesne să caracterizeze Biserica ca fiind o Școală de Medicină, fiindcă ea nu este nimic altceva decât un spațiu spiritual, unde sunt vindecați oamenii bolnavi duhovnicește. Și nu-i vindecă prin magie sau prin anumite rugăciuni, ci printr-o anumită metodă care a fost experimentată de mulți sfinți.
Rugăciunea nu este o activitate izolată de restul vieţii. Pentru ca o rugăciune să fie o adevărată rugăciune creştină, ea trebuie să se desfăşoare pe un teren al schimbării, în care ai totală părtăşie cu Hristos, cu Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru ca rugăciunea să fie o rugăciune creştină, ea nu trebuie să fie o rugăciune adăugată unui mod de viaţă păgânească – ci este nevoie ca viaţa noastră cea de toate zilele să fie deja cu totul schimbată. De nu, această rugăciune va rămâne neputincioasă – un fel de ipocrizie și de minciună.
Aducerea aminte de moarte este de mare folos, că smereşte pe om şi ne dă râvnă pentru rugăciune şi uneori şi lacrimi.
Să meargă fraţii din mănăstire mai des în cimitir şi să vorbească cu cei morţi, că ei îi vor învăţa cam aşa: „Ce eşti tu azi, am fost noi ieri. Și ce suntem noi azi, vei fi tu mâine!”
Timpul Bisericii este un timp ciclic. Spre deosebire de timpul istoric și linear al societăților moderne, alcătuit din momente unice și irepetabile, timpul ciclic este unul care revine mereu asupra lui la intervale regulate, deoarece este caracterizat și măsurat de comemorarea repetitivă a unor evenimente extrem de valorizate de comunitate.
Când ne gândim la pocăinţă, vedem mereu imaginea obscură sau cenuşie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atât de întunecat şi de nevrednic.
Puterea întregului suflet stă în rugăciune. Şi după cum trupul se împuterniceşte prin mâncăruri şi prin diferitele îngrijiri pe care i le dăm, tot astfel şi sufletul vrea mai întâi de toate rugăciune, citire, cuvânt duhovnicesc, pildă duhovnicească să vadă, şi astfel, încetul cu încetul se deşteaptă. Pentru că dacă îl vei lăsa să doarmă, atunci îl va stăpâni uitarea şi nesimţirea.
Sfântă Cuvioasă Xenia, primind de la Hristos vindecare și întărire după cumplita întristare și deznădejde ce te-a cuprins după moartea celui care ți-a fost soț, ai hotărât să dăruiești din ceea ce nu ai, trăind pentru aproapele aflat în sărăcie, necaz și strâmtorare, răbdând foamea și setea, gerul și arșița, defăimările și prigonirile „nebuniei” de dragul lui Hristos și astfel ai dobândit de la Dumnezeu darul înainte-vederii și al facerii de minuni. Iar tu, Sfântă Matrona, cea care din pruncie ai fost aleasă, nevederea și nemișcarea trupească făcându-ți-se prilej de vedere a lui Dumnezeu și de zbor spre înaltul cerului duhovnicesc.
Dacă isihastul este într-adevăr un solitar trăitor în pustie, singurătatea nu este un loc geografic, ci o stare sufletească. Adevărata pustie este în adâncul inimii.
Unii, când vin la biserică, spun: „Vreau să dau nişte bani pentru ca părinţelul să se roage pentru asta şi ailaltă” – plătesc şi pleacă. Dar aceşti oameni nu iau parte la rugăciune. Biserica nu este un tonomat de bomboane: bagi o fisă şi cade o bomboană.