Privind la tot ce se petrece în lume, în ţara noastră, în Biserică şi în noi înşine, am avea acum de ce să deznădăjduim, dacă făgăduinţele şi adevărurile lui Dumnezeu cele veşnice, neschimbate şi dătătoare de viaţă nu ne-ar arăta scopul vieţii – căutarea lui Dumnezeu Cel veşnic Viu.
Nu există lucru mai înalt decât cea ce se cheamă pocăinţă şi spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip desăvârşit se izbăveşte omul de rău. Mergem, ne spovedim, simţim împăcarea cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăţia. În Ortodoxie nu există piedică de netrecut.
Cine se mândrește cu ceva este potrivnic al lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne-a dat pildă a smereniei celei mai adânci atunci când, încingându-Se cu ștergar, a spălat picioarele ucenicilor.
(…) Gândesc că nu este acum nici o nevoie să-ţi scot la iveală clipele când harul lui Dumnezeu a fost cu mata. Mai important este să-ţi îndreptezi luarea-aminte la altceva, şi anume: Greşala – şi a mea, şi a matale – constă în faptul că mai bine îţi este să uiţi de har, iar nu să urmăreşti atât de îndeaproape lucrările lui.
Ca să ne dăm seama cât de adânc a pătruns în oameni faptul Învierii lui Iisus e de ajuns să pomenim o întâmplare:
Un alt Iacov, însărcinat cu „lichidarea treburilor” lui Dumnezeu pe pământ, ține în fața unei foarte numeroase adunări o strălucită cuvântare de câteva ceasuri, „dovedind” – chipurile! – că nu există Dumnezeu. Și fiind încântat de cuvântarea sa și de temeiurile „dovezilor”, vru să mai dea o dovadă. Drept aceea, dete îngăduință ca acela care se va simți în stare să-l contrazică are cinci minute liber s-o facă în fața adunării.
In cărţile Vechiului şi Noului Testament vedem în mod lămurit că Dumnezeu Se arată în chipuri felurite prorocilor. „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci…” (Evrei 1,1) Dumnezeu încheie cu fiecare om un legământ personal. Nu voieşte să avem cunoştinţe despre El din mărturiile altora, ci El însuşi ni Se arată şi ne dăruieşte cunoaşterea Sa. Omul dobândeşte, astfel, propria-i mărturie despre Dumnezeu. Cunoaşterea personală cea dintru început a lui Dumnezeu se petrece fie într-o perioadă în care omul nu o aşteaptă, fie în urma unei căutări pline de durere. Aceasta se poate întâmpla şi omului care se luptă cu Dumnezeu.
Suflete al meu, tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc.
De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului Înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate…
Astăzi este Duminica lui Toma (Ioan 20, 19-31) şi Biserica noastră pomeneşte evenimentul pipăirii Domnului nostru „în locul cuielor” de către Apostolul Toma. Biserica noastră numeşte necredinţa lui Toma „necredinţa cea bună”, pentru că această nevoie şi acest mod de a fi al său l-au condus la cunoştinţa învierii lui Hristos.