Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea spune că Ortodoxia este continuarea istorică directă a Bisericii apostolilor și a Părinților apostolici. Cele șapte Sinoade au avut o importanță extremă în Ortodoxie și interesul pentru ele nu este doar istoric, ci mereu actual pentru ortodocșii a căror Biserică este numită uneori „Biserica celor șapte Sinoade”; nu pentru că Biserica Ortodoxă a încetat să gândească în manieră creatoare după ultimul Sinod Ecumenic (787), ci pentru că ele au constituit vârsta de aur a teologiei, temeiurile și fundamentele înseși ale credinței. După Sfânta Scriptură, cele șapte Sinoade reprezintă norma Bisericii Ortodoxe și ele au ghidat-o în căutarea de soluții pentru toate problemele puse de fiecare generație.
Aceasta este ceea ce se va numi Tradiție. În Tradiție – această transmitere orală, dar și rugăciune, cântări, celebrări ale primilor ucenici și ale Bisericii primare – s-a constituit puțin câte puțin povestea vieții și a faptelor lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, printre oameni. Tradiția este deci o matrice orală pentru ceea ce numim astăzi Scriptură. Astăzi Tradiția este, așadar, deopotrivă normativă și creatoare. Tradiția este ca o comoară, cea a talanților încredințați de învățători ucenicilor lor și pe care ei trebuie să-i fructifice: nici vorbă de îngroparea lor într-un ritualism sau într-o teologie sclerozată. Tradiția este vie ca un arbore care acceptă altoiri, cu condiția să fie de aceeași natură, să-și hrănească sensul cu aceeași sevă. Tradiția este vie, ca un arbore ale cărui fructe sunt diferite, după cum ramurile sunt la răsărit, la apus, la miazăzi sau la miazănoapte: grecii, rușii au cultura și sensibilitatea lor, care le influențează rugăciunea, maniera lor de a cânta, sau chiar de a celebra, și chiar dacă Liturghia este aceeași, culorile pe care le ia sunt proprii fiecărei comunități. Cea a Europei occidentale tinde să aibă, de asemenea, un caracter propriu.
Guy Fontaine, Cinci lecții despre Ortodoxie, Editura Renașterea, 2017