Am un of continuu, când constat mai mult sau mai puţin că ne scapă duhul cel adevărat – duhul lui Hristos, duhul Bisericii, duhul sfinţilor. E un lucru care se întâmplă în general, pentru că omul este neputincios. Dar nu este vorba numai despre neputinţă, este şi o erminie greşită. Şi omul nu interpretează greşit un lucru din neputinţă. În general omul este neputincios, este păcătos şi întotdeauna există pericolul de a se pierde, de a se delăsa.
Mă încredințez în fiecare zi că oamenii sunt foarte îndurerați, sunt tare chinuiți. Pe de altă parte însă, nimic nu poate să-mi scoată din suflet credința că Dumnezeu le știe pe toate, le cunoaște pe toate și prin urmare, putem să ne încredințăm Lui, ca să credem și să ne odihnim, chiar dacă vedem înaintea noastră cel mai rău lucru.
Există primejdia ca rugăciunea, cercetarea cărţilor şi chiar Sfânta Împărtăşanie să acopere starea ta păcătoasă, să o cocoloşească şi să nu te simţi împăcat cu Dumnezeu. Există această primejdie, dar nu pentru că rugăciunea sau Sfânta Împărtăşanie ar avea acest scop, ci pentru că tu le determini, abordezi greşit starea ta. În situaţia aceasta, cum putem să vorbim despre viaţă duhovnicească? Cum va înainta omul duhovniceşte dacă neglijează mizeria dinlăuntrul lui, mică sau mare?
Cum este posibil ca într-un astfel de suflet (care se izolează) să vină harul lui Dumnezeu, când trăieşte într-un mod atât de bolnăvicios? Cum este posibil ca un astfel de suflet să fie vizitat de har, ca într-un astfel de suflet să vină lumina lui Hristos? Nu este cu putinţă! O viaţă întreagă religios, o viaţă întreagă nevoitor, este posibil ca adâncul fiinţei lui să fie neprelucrat şi bolnav, iar harul lui Dumnezeu să nu-l fi vizitat deloc!
Omul poate deveni al lui Dumnezeu şi astfel să devină om firesc şi să se bucure, să fie fericit, liber şi să dobândească tot ceea ce caută oamenii în lume şi nu găsesc nicăieri, atunci când va iubi pe Hristos. Numai atunci. Luaţi aminte, însă, că este lucru rar să găseşti un om care să-L iubească pe Hristos. Să nu vi se pară ciudat ce vă spun. Toţi Îl iubim pe Hristos, dar interesat.
Mă obsedează faptul că multă lume este îndurerată, că oamenii au necazuri, dureri probleme, strâmtorări. Omul are necazuri și de la cei din jurul lui, și de la întâmplări ale vieții, dar și de la sine însuși. Unii se luptă cu bolile, iar unii cu diavolul față către față. Există multă suferință, multă durere!
Desigur, dacă apostolul Pavel nu l-ar fi înviat pe copil n-ar fi fost un eşec al lui. El l-a înviat pe tânăr, apostolul Petru a înviat-o pe Tavita şi alţi apostoli au înviat morţi. Dar, aşa cum Hristos, Domnul şi învăţătorul lor, Dumnezeul lor şi Dumnezeul nostru, n-a înviat pe toţi cei care au murit în perioada lui şi nu i-a vindecat pe toţi cei bolnavi din acea vreme, la fel şi apostolii şi ceilalţi sfinţi.
De ce nu simţim slujbele?
Întrebarea „cum să depăşim plictiseala pe care o încercăm datorită obişnuinţei cu slujbele?” Presupun că această întrebare are în vedere în primul rând Sfânta Liturghie, pentru că este întotdeauna aceeaşi si ne obişnuim cu ea.
Nu numai cei care muncesc din greu şi au de înfruntat multe îşi pierd cumpătul, se afundă înlăuntrul lor şi devin nefericiţi când Dumnezeu rânduieşte astfel încât să-i sfinţească, ci şi aceia care au de-a face cu sinele lor şi se lasă în seama acestuia luaţi de val.
Dar iată, Dumnezeu pentru unii iconomiseşte într-un fel lucrurile, pentru alţii în alt fel. Sădeşte în ei elemente, dacă vreţi spuneţi-le gene, care pe unul îl face melancolic, pe altul îl face agresiv, pe altul îl face să se simtă inferior, pe altul îl face să fie confuz, pe altul furios şi pe altul nervos.
Să acceptăm starea noastră
În cazul sentimentelor de inferioritate, problema nu este ce acceptă şi ce nu acceptă ceilalţi; problema este ca noi să înţelegem despre ce este vorba şi să acceptăm starea în care ne aflăm noi.
Voi vorbi despre Părinţii Bisericii. Când facem apel la cuvântul Părinţilor, nu înseamnă că recurgem la oameni din vechime sau la o instituţie anume sau la idei învechite, asa cum ar fi tentaţi unii să afirme. Părinţii Bisericii au trăit în chip adevărat. Acest lucru este o realitate.
Secretul este să se întoarcă omul spre Dumnezeu, să-L iubească pe Dumnezeu, să-L caute, să-L dorească. Dar toate acestea pornesc de la credinţă. Nu mă întrebaţi: „Unde este Dumnezeu?” sau ceva asemănător. Asta se întâmplă acum.
Omul este făcut să se miște veșnic și este făcut astfel încât această mișcare veșnică nu numai să nu îl obosească, ci, într-un fel anume, să fie viața lui, să fie întreaga viață a existenței sale și întreaga lucrare a existenței sale.
Desigur, pe lângă această am mai adăugat și alte lucruri. Am încercat să vă explic ce înțeleg atunci când spun că omul este făcut să fie veșnic în mișcare. Veșnic în mișcare nu în puținii ani pe care îi va trăi în această lume – cincizeci, șaptezeci, o sută de ani – ci veșnic în mișcare din momentul în care începe să existe și pentru totdeauna. Am subliniat faptul că și în viața cealaltă omul va fi, să spunem așa, în mișcare.
“Noi, bunii creştini, aşa cum ne considerăm, care cercetăm cărţile sfinte, mergem la Biserică, ne şi rugăm suntem în primejdie să suferim o pagubă ireparabilă dacă socotim că mergem bine. Într-o zi, Dumnezeu se va lepăda de noi. Ceea ce trebuie să avem cu deosebire în vedere, ca să evităm această primejdie, este pocăinţa. Să avem dispoziţia să acceptăm pocăinţa pe care ne-o dă Dumnezeu. Dacă El vizitează sufletul nostru, primul lucru pe care ni-l dăruieşte este pocăinţa.
Când omul pătimeşte, când este constrâns se îndreaptă spre Dumnezeu. Se apropie de Dumnezeu, prin mijlocirea preoţilor cu un duh impertinent. În acest fel Dumnezeu este inabordabil.
Trebuie să te smereşti, omule, să-ţi zdrobeşti inima, să simţi înlăuntrul tău prăbuşindu-se zidirea deasupra căreia te înalţi egoist! Să te arunci la pământ, să devii nimic, să-ţi rămână nădejdea doar în milostivul Dumnezeu! Numai astfel, Domnul te va primi, te va asculta, se va milostivi, te va milui şi-ţi va da binecuvântarea Sa, harul Său. Numai astfel vei deveni un om fericit.
Nu trebuie doar să facem ceva bun, trebuie să facem şi bine. Nu este suficient doar să meargă creştinul la Biserică, ci este necesar să meargă pregătit şi cu bună cuviinţă.
Şi lucrul cel mai sfânt să-l facă cineva, dacă nu-l face bine, nu numai că nu-i foloseşte, dar îl şi vatămă. Această regulă este valabilă şi pentru apropierea omului faţă de Dumnezeu prin mijlocirea preotului la care vine să-şi mărturisească păcatele. Omul vine să se mărturisească, dar trebuie să se pregătească bine.
Starea patologică are o mare forță și de aceea oamenii sunt chinuiți. Oamenii bolnavi se chinuiesc. După părerea mea răul acesta nu este nevindecabil. Deși pare așa, nu este. Cineva ar putea să conștientizeze foarte bine împotrivirea și să spună: ,,A! Deci așa stau lucrurile?” și să nu-i dea importanță. Cum au făcut nemții. N-au mers de-a dreptul în Franța. Dacă ar fi mers de-a dreptul, ar fi murit mulți. Au cucerit Belgia și de acolo au mers în Franța.