Omul, atunci când îl ajunge oboseala din urmă, simte că vrea să le lase baltă pe toate. Spun asta pentru că am început să observ acest lucru. Trebuie să aveţi în vedere că cea mai mare greutate pe care o întâmpină monahul, când a ajuns la acest punct, este oboseala. Oboseşte şi apoi vine şi acedia, vine şi lenevirea şi nu mai e tragere de inimă. Acestea toate îl afectează pe monah. Întâi de toate cei care au în străfundul lor tendinţa melancoliei, câteodată simt cu atât mai mult acest lucru şi cad chiar şi în deznădejde.
Umila mea părere este că exact aceia care vor îndura aceste simptome, sunt cei care vor spori duhovniceşte. Ceilalţi care nu vor răzbi, se vor da bătuţi. Şi de ce anume se întâmplă asta? Pentru că omul la baza lui, în străfundul sufletului său, este egoist, este iubitor de sine – la care se adaugă mai apoi şi celelalte patimi şi neputinţe ale sale. Toate le face pentru sine însuşi: ca să se îndulcească pe sine însuşi, ca să se mulţumească pe sine însuşi, astfel încât să se simtă bun şi frumos. De aceea preferă oamenii petrecerile şi distracţiile – şi alte lucruri de felul acesta. Bineînţeles, nu contează atunci când ne odihnim aşa puţin, omeneşte. Dar atunci când omul se dă pe sine însuşi acestor obiceiuri, se duce cu totul în derivă. Nu mai are nici o legătură cu Hristos.
Când începe omul să nu se mai simtă bine şi nu înţelege toate aceste senzaţii pe care i le creează omul cel vechi din el, atunci este copleşit de plictiseală şi de epuizare şi în final ajunge să dea înapoi, părăsind lupta cea duhovnicească. Poate chiar să zică „Atâţia ani m-am chinuit, m-am luptat, m-am dus şi la biserică, m-am şi spovedit, m-am şi împărtăşit, dar nimic nu mi-a folosit.”
Problema, însă, este următoarea: Ce te aşteptai să se întâmple? Ce căutai?
Spuneam că omul cel vechi caută să se mulţumească pe sine însuşi. Şi fiecare din noi este şi om vechi, fiecare dintre noi are în el iubire de sine. Ne-am botezat şi ne aflăm acum în Biserică, dar, din multe şi diferite motive, mai viu în noi tot omul cel vechi a rămas. Şi dacă ne dorim să-L urmăm pe Hristos, ca El să poată să ne vindece şi să ne conducă acolo unde vrea să ne conducă – adică în împărăţia Lui – atunci aşa va rândui să ni se întâmple lucrurile, ca iubirea noastră de sine să rămână fără hrană. Altfel nu va muri. Şi tocmai ca să moară cu adevărat omul cel vechi din noi, întotdeauna prin milă şi cu harul lui Dumnezeu, va avea omul câte o perioadă de timp în care va începe să simtă înlăuntrul său o uscăciune, o ariditate, că nu găseşte ceea ce vrea, că nu se simte aşa cum şi-ar dori să se simtă, că nu are nici o mulţumire, nici o mângâiere, nimic bun şi aşa mai departe.
Cine are un pic de minte, ca să spun aşa, şi înţelege lucrurile aşa cum trebuie, şi tocmai pentru că trece prin asta, rămâne credincios, acolo va spori duhovniceşte, pentru că se va desprinde de omul cel vechi. Altfel, omul nu poate să devină creştin adevărat. Şi poţi să fii creştin o viaţă întreagă şi să nu guşti aproape niciodată viaţă creştinească cea adevărată şi toate pe care le trăieşti şi le simţi să fie cu totul exterioare.
Şi ogorul îl arăm uscat, nu cu pământ umed
Aduceţi-vă aminte de cele pe care le discutăm mai demult despre ţăranul care vrea să cureţe ogorul său de buruieni, de ierburi şi de bălării şi care îl ară uscat, nu umed. Trebuie să fie uscat, foarte uscat. Grea muncă, foarte grea, dar o face. Întoarce astfel pământul, şi încă o dată vara, iar razele puternice ale soarelui ard şi rădăcinile buruienilor şi tot. Acest sărman ţăran, care nu ştie în rest prea multe, ştie cu toate acestea ce trebuie să facă cu ogorul său. Un altul care nu cunoaşte aceste lucruri s-ar duce la el şi, văzând ce face, i-ar spune „Ai înnebunit? Ce faci?”. Pentru că pământul uscat este foarte greu de arăt. Ţăranul însă ştie. Aşa-l va ara, iar atunci când va veni ploaia va fi cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face cu ogorul său.
Aşa şi creştinul trebuie să primească, să suporte şi să îndure toate pe care i le rânduieşte Dumnezeu şi să le ducă pe toate cu răbdare. Altfel nu ar fi spus Hristos „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.”
Şi „cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui.”
Şi „căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa.”
Spune asta tocmai din acest motiv.
Prin urmare, vă rog mult să ne străduim să nu ne lăsăm influenţaţi de astfel de trăiri chinuitoare, de plictiseală, de oboseală sau de supărări, atunci când vin. Simţim aceste lucruri tocmai pentru că omul cel vechi din noi s-a obişnuit cu dulceaţa. Atunci, însă, când prin puţină înţelepciune ne dăm seama — şi putem să ne dăm seama! — Că aceste lucruri trebuie să se întâmple, că ele reprezintă o ocazie de a-L găsi pe Hristos şi începem să credem în El ca să nu mai dăm mulţumire omului cel vechi, ne vom depăşi pe noi înşine şi vom trece într-o altă stare, îl vom găsi pe Hristos. Dacă vreţi să vă spun tot adevărul, după cum l-am înţeles eu din experienţă — şi asta poate fi observat şi la un om şi la altul şi la mai mulţi – noi putem să credem teoretic în Hristos, în adevărul creştin, putem să ne numim creştini şi chiar să fim entuziasmaţi de asta, să arătăm multă deschidere şi să fim pregătiţi să facem mult efort, dar în străfundul sufletului nostru lucrurile să stea altfel, tocmai pentru că într-un fel sau altul, omul cel vechi tot găseşte o cale de a se hrăni. Este foarte greu, foarte, foarte greu – deşi noi ne străduim totuşi să facem aşa – ca cineva să îşi dorească cu adevărat să nu-l mai hrănească pe omul cel vechi din el însuşi, să vrea cu adevărat să nu-şi mai hrănească egoismul, ci să spună: „Doamne, dă-mi să îndur tot ce trebuie să îndur! Dar vreau să Te găsesc şi să simt în mine bucuria, harul Tău, toate pe care egoismul nu mi le poate oferi, ci numai Tu.”
De aceea spune Hristos: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”
Continuu, continuu să te lepezi de tine, însuţi, până când îl vei simţi cu totul mort. Din această perspectivă nu mai are importantă câţi suntem şi câţi vom rămâne. Creştinismul nu stă într-un număr fie el mic sau mare. Problema este de fapt cine va găsi acel drum şi cine va reuşi să păşească pe el aşa cum vrea Hristos. Şi asta, bineînţeles nu înseamnă că El ne face intenţionat lucrurile dificile, ca un tiran. Ci pur şi simplu altfel nu merge, şi asta pentru că omul este periculos. Odată Domnul a făcut lucrurile astfel încât omul nu avea nici grijă, nici o problemă. Şi tocmai în acel moment în care nu avea nici o problemă acolo în Rai, atunci s-a apucat să asculte minciunile diavolului. Aceia dintre noi care vor înţelege, aşadar, aşa vor zice: „Nu se poate altfel, trebuie să pătimesc. Lasă să pătimesc, să mă lipsesc, să sufăr şi să simt că le pierd pe toate, afară numai pe Hristos să-L câştig.”
Şi dacă L-ai găsit pe Hristos, vei vedea că altfel stau lucrurile decât crezi tu, vei înţelege că Dumnezeu nici nu te duşmăneşte, nici nu te nedreptăţeşte, nici nu te împiedică şi nici nu te lipseşte de ceva. Nimic, nimic. Toate sunt de la Dumnezeu şi sunt pentru fiecare dintre noi.
Se poate ca, atunci când se va ivi ispita sau o oarecare provocare a vrăjmaşului — sau orice altceva mai rânduieşte Dumnezeu — să fie catastrofă şi înlăuntrul şi în afara sufletului tău. Însă dacă a învăţat omul să tacă, şi pe dinăuntru şi pe dinafară, înseamnă că a găsit un mod tainic, un drum tainic, pe care păşind are certitudinea că va ajunge în comuniune cu Dumnezeu.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, În pustiul lumii, Editura Bizantină, 2014