Durerile sunt crucea care arde păcatele pe care noi nu le recunoaştem a fi păcate. Şi de aceea trebuie să mulţumim milosârdiei lui Dumnezeu, trimisă nouă prin dureri. Fiecărui creştin îi revine să treacă prin focul păcatelor şi e uşor de înţeles aceasta, căci nu există om care să fi trăit şi să nu fi greşit.
Cu gura se pare că-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate, dar cu fapta aţi tăia cu o neobişnuită uşurinţă, aţi îndepărta de la dumneavoastră durerea… Iar ceea ce aţi îndepărta, de fapt, sunt făgăduinţele date lui Dumnezeu.
Toate greutățile și bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu și tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubim noi înșine, pentru că noi nu înțelegem nimic din cele duhovnicești și purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă și bolește pentru că sufletul este plin de lepră.
De ce oare cei blânzi sunt socotiți fericiţi îndată după cei cei plâng? Pentru că blândeţea este rodul şi urmarea înfrângerii şi a plânsului pentru păcate. Mai mult decât atât, noi căutăm să aflăm în lume linişte sufletească, dar n-o avem, pentru că această linişte este rod al blândeţii şi al nerăutăţii. Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Мt. 11, 29).
„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” Foarte greu este pentru noi, oamenii lumeşti şi trupeşti, să înţelegem această poruncă. După cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, porunca aceasta, s-ar părea, contrazice părerea întregii lumi, căci toţi îi socotesc fericiţi pe cei ce se bucură, iar pe cei ce jelesc, pe cei sărmani şi pe cei ce plâng îi socotesc nefericiţi. Domnul, însă, în locul celor dintâi îi numeşte fericiţi pe cei din urmă, zicând: „Fericiţi cei ce plâng”, deşi toţi îi socotesc nefericiţi.
Atât de iubitori de sine am devenit acum, încât nici măcar nu vrem să avem copii, ca să nu ne dăm osteneala să-i creştem. Multe mame, chiar şi creştine, preferă să lucreze, dar să nu crească copii, uitând cuvintele Apostolului, că femeia se mântuieşte prin naştere de fii, adică prin creşterea copiilor.
Mulţumiţi Domnului pentru mila Lui şi nu o refuzaţi din mândrie.
Amintiți-vă de timpul când erați la școală, când pe nesimțite ați învățat să citiți și să scrieți; și în viața duhovnicească se petrece ceva asemănător. Noi trebuie să ne ostenim și să facem ceea ce am cugetat și am înțeles. Ceea ce rămâne e lucrarea lui Dumnezeu; căci nu vedem cum în pământul inimii încolțește cuvântul vieții aruncat acolo.
Draga mea N., aţi trăit 20 de ani cu soţul şi au fost în această viaţă şi bucurii, dar şi necazuri.
Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.
„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” Foarte greu este pentru noi, oamenii lumeşti şi trupeşti, să înţelegem această poruncă. După cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, porunca aceasta, s-ar părea, contrazice părerea întregii lumi, căci toţi îi socotesc fericiţi pe cei ce se bucură, iar pe cei ce jelesc, pe cei sărmani şi pe cei ce plâng îi socotesc nefericiţi.
Îmi închipui nevoinţa vieţii dumneavoastră. Dar nu vă grăbiţi, draga mea, spre mângâieri, odată ce v-au căzut sorţii să lucraţi duhovniceşte, ci mai degrabă deprindeţi-vă să vă încredinţaţi voii lui Dumnezeu; numai atunci răbdarea voastră capătă un conţinut nou şi va deveni o nevoinţă mântuitoare a lucrării pentru Dumnezeu.
Constatările dumneavoastră sunt corecte. „Duhul răutăţii din văzduhuri a stăpânit trupul şi cugetul meu şi m-a adus la epuizare, ca să mă ducă la pierzare”. Da, scopul lui este să omoare sufletul şi trupul. Dar cine v-a poruncit să mergeţi de una singură la luptă?
Mulţi dintre acei care merg la una şi aceeaşi biserică nu se ştie de ce socotesc că au la biserică locul „lor”, cu adevărat cumpărat. Şi gândiţi-vă numai ce faceţi dacă veniţi şi locul este deja ocupat de altcineva, care a venit mai devreme decât voi la biserică.
Sarcina duhovnicului este măreaţă şi complexă. Măreaţă este şi răspunderea acestei ascultări, de a-şi însuşi moştenirea cea mare, chipul credinţei de neclintit, al nădejdii tari şi al iubirii evanghelice, ca prin acestea să doboare toate obstacolele care se ivesc în calea îndrumării fiului duhovnicesc după voia lui Dumnezeu.