Tehnica de mult timp mărește continuu viteza de deplasare a oamenilor și de procurare a bunurilor pământești. Ar părea că oamenii ar trebui să aibă mai mult timp pentru viața duhovnicească. Însă lucrurile nu stau așa, sufletului îi este tot mai greu să trăiască. Materialitatea lumii atrage și sufletul omenesc în vârtejul ei amețitor. Și sufletul se stinge, el nu mai are vreme pentru nimic înălțător din lume: toate se învârt, toate se rotesc și își măresc viteza. Ce iluzie îngrozitoare a lucrurilor!
Totuși, această iluzie stăpânește cu putere umanitatea. În locul aspirațiilor duhovnicești, lumea este posedată de psihoza rapidității materiale, a realizărilor stricăcioase. În locul amplificării înflăcărării duhului se produce o tot mai mare concentrare asupra materialității lumii acesteia. Se creează un miraj al acțiunilor, fiindcă omul este chemat să acționeze și nu poate fi liniștit fără a realiza ceva. Dar realizările sensibile nu îl pot odihni pe om, pentru că ele îl stăpânesc pe el, nu invers.
Omul este rob al faptelor trupești. El construiește pe nisip (cf. Matei 7, 26-27). Construcția de pe nisip se risipește. Din casa pământească a omului nu va rămâne decât o mână de praf. În locul multor clădiri mărețe nu a rămas decât o grămadă de nisip. Din acest nisip omul își construiește din nou lumea. Nisipul se dărâmă, iar omul muncește, adunându-și… Bietul om! Toți suntem legați în lanțul unor lucruri mici, care nu îi oferă sufletului nimic, dar pe care ne străduim să le facem cât mai curând, cel mai probabil, pentru a putea să le începem pe altele noi, la fel de neînsemnate.
Arhim. Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia, 2016