De ce oare cei blânzi sunt socotiți fericiţi îndată după cei cei plâng? Pentru că blândeţea este rodul şi urmarea înfrângerii şi a plânsului pentru păcate. Mai mult decât atât, noi căutăm să aflăm în lume linişte sufletească, dar n-o avem, pentru că această linişte este rod al blândeţii şi al nerăutăţii. Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Мt. 11, 29).
Iată, vedeţi, Domnul nu ne îndeamnă să învăţăm de la El să fim mai întâi de toate rugători, harnici, să avem răbdare şi alte calităţi şi virtuţi, ci în primul rând ne învață să avem blândeţe şi inimă smerită. Am spus deja câteva cuvinte despre smerenie. Să vedem acum ce este blândeţea şi care este mulţimea de lucruri negative care stă împotriva acestei virtuţi în adâncul sufletelor noastre. Sfântul Filaret al Moscovei spunea că blândeţea este o dispoziţie a sufletului care constă într-o aşezare liniştită a duhului, unită cu prudenţa de a nu supăra pe nimeni şi nimeni să nu ne supere cu nimic.
Mai există încă o definiţie a blândeţii pe care ne-o dă Sfântul Ioan Scărarul:
„Blândeţea este starea neclătinată a minţii, care rămâne la fel în cinstiri şi în necinstiri. Blândeţea constă în a ne ruga în chip netulburat şi sincer pentru cel ce ne tulbură, în vremea tulburărilor pe care ni le pricinuieşte.”
Apostolul Petru aşază frumuseţea nestricăcioasă a duhului blând şi smerit în rândul celor mai tainice daruri ale inimii omeneşti, care sunt de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (v. I Ptr. 3, 4).
Să aruncăm o privire înlăuntrul nostru: să vedem ce-am putea să-Ţi spunem, Doamne, în privinţa împlinirii acestei porunci.
Cu părere de rău, în sufletele noastre, în locul blândeţii, Doamne, vieţuieşte o irascibilitate continuă. Ne irită toate şi toţi, inima noastră este literalmente încărcată cu irascibilitate. După ce ne trezim dimineaţa, în loc să spunem: „Slavă Ţie, Doamne, Îţi mulţumesc pentru că nu m-ai pierdut pentru fărădelegile mele, ci m-ai lăsat în viaţă!”, noi ridicăm capul de pe pernă nervoși şi plini de supărare şi cârtim că încă nu ne-am săturat de somn. Suntem iritaţi de observaţiile celor ai casei, chiar şi de observaţiile părinţilor noştri pe care-i iubim şi care ne iubesc, sau ne irităm fără de măsură singuri din cauza comportamentului copiilor noştri, strigăm la ei, îi sâcâim cu nimicuri pe cei din jur: fie ne irită lentoarea unora sau, dimpotrivă, ne scot din sărite caracterul lor violent şi iuțimea altora. Am ieşit din casă – iarăşi ne irită totul: şi timpul, şi transportul în comun. Pe stradă, în magazin, chiar şi la biserică unde mergem să ne rugăm, până şi la spovedanie, şi chiar şi atunci când ne apropiem de Sfântul Potir suntem iritați: ba ți se pare că cineva te calcă, ba că te împinge. Am ajuns la serviciu – şi aici ne irită cea mai mică observaţie a superiorului sau a colegului, dacă se întâmplă să ne spună ceva ce nu ne convine. Şi astfel trece toată ziua, până când mergem la somn! Toată viaţa noastră este o continuă stare de încordare, o iritare permanentă! O dosădire continuă a celorlalţi!
Iritarea noastră este asemenea unei rezerve de gaz-metan: e suficient să aibă loc şi cel mai mic „seism”, asemenea unui mic băț de chibrit aprins, pentru ca iritarea noastră să treacă întru mânie.
Există vreun lucru care să nu ne aprindă spre mânie? Mânia e literalmente o nebunie de moment. Oamenilor li se face frică să se uite la noi când suntem cuprinşi de ea! La mânie şi furie nu ne pierdem numai statutul de creştin, ci pur şi simplu nu mai rămâne nici un semn de omenie în noi. Nu în zadar despre omul cuprins de mânie se spune că „s-a sălbăticit”. Vai, ce râuri de cuvinte urâte se revarsă de pe buzele noastre, de pe limba noastră! Îi jignim pe toţi şi îi ocărâm pe cei care ne-au supărat cu cele mai indecente cuvinte. Poate există printre noi oameni care, din pricina neruşinării, rostesc vorbe murdare sau pomenesc numele satanei? Dispărem atunci rostind fraze şi cuvinte înţepătoare şi supărătoare. Însă nu ne mulţumim doar cu atât, ci după aceasta ne alimentăm îndelung răutatea cu gândul că am spus prea puţine cuvinte şi nu atât de jignitoare pe cât ar fi trebuit; mai era nevoie să spunem şi asta, şi cealaltă.
Poate că cineva dintre voi s-a lăsat cu totul cuprins de propria sălbăticie şi a ajuns să calce pe cineva în picioare, să dea cu pumnul, să strige fără nici o ruşine, poate că aţi trântit uşile, aţi stricat la mânie vreun obiect de prin casă, sau poate aţi rănit sau aţi lovit cu bestialitate oameni şi animale. Să faceţi pocăinţă cu lacrimi!
Marele nostru necaz este că de fiecare dată credem că mânia noastră e dreaptă, ni se pare că luptăm pentru adevăr, uitând de cuvântul Sfintei Scripturi care spune că …mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iac. 1, 20). Vezi cât de mult ni s-a întunecat mintea prin păcat, încât cel mai mare rău îl considerăm un bine? Unii se îndreptăţesc spunând: „Chiar de sunt nervos, îmi trece repede.” Dar iată ce spune Sfântul Ioan Scărarul – marele nevoitor şi cel mai iscusit învăţător al evlaviei şi nevoinţei monahale:
„…uneori, în timpul iuţimii, viclenii draci se retrag repede de la noi, ca neglijând noi patimile mari, socotindu-le mici, să le facem boli de nevindecat.”
Adică, dacă nu ne vom deprinde să tăiem din start patima iuţimii, ea se va preschimba în patima mâniei şi ne va fi foarte greu să o mai dezrădăcinăm, ca şi în cazul oricărei altei deprinderi rele. O, Doamne! Cu cuvintele noastre urâte spuse la mânie şi iuţime am stricat bunul nume al aproapelui nostru. Fiind cuprinşi de iuţime, descoperind altora tainele prietenilor noştri, i-am vădit şi i-am dezonorat. Ne-am făcut trădători ai celor care nu demult erau prietenii noștri, divulgând ceea ce ne-a fost încredinţat în timpul prieteniei.
Procedând astfel, nu ne-am gândit nici pe departe să facem pocăinţă. Omul blând însă nu se va certa, nici nu va striga, nici nu-i va auzi nimeni pe uliţe glasul.
Însă chiar şi într-un astfel de om se pot ascunde destule păcate. Nu tot omul tăcut e şi blând. Poţi fi tăcut, dar în suflet să fii mânios, să-i urăşti, să-i dispreţuieşti pe alţii.
Dacă cineva se regăseşte pe sine, îşi regăseşte propriul „eu” în aceste cuvinte – pocăiţi-vă, pentru că, dacă veţi reuşi să ascundeţi de oameni iritarea şi mânia cuibărite în inima voastră prin modul firesc şi tăcut al caracterului vostru ascuns, de Dumnezeu nu veţi putea ascunde nimic. Domnul Se uită fără opreliște în inima noastră şi ne va judeca după cele ce le avem în inimă.
Dacă mânia, care se revarsă în afară, îl demască pe cel păcătos, în cazul omului ascuns, acestuia îi vine greu să recunoască că nu are blândeţe. Astfel de oameni sunt consideraţi de Sfântul Ioan Scărarul „mai nefericiţi decât cei ce se înfuriau”. Şi ştim cât sunt de absurde şi contrare firii răutatea şi furia! Uitaţi-vă la faţa celui blând – cât este de minunată, senină, liniştită, de netulburat, cât este de îmbietoare! Ce mireasmă duhovnicească se revarsă în sufletele blânde… Priviţi şi la omul mânios, la omul rău – faţa lui este neliniştită, întunecată, urâtă… Pe lângă aceasta, în timp ce sufletul tău este plin de blândețe, îţi este uşor să faci orice lucru, iar în timpul supărării şi al mâniei îţi vine foarte greu să mai faci ceva, şi atunci când eşti cuprins de această patimă rugăciunea ta se îndreaptă împotriva aproapelui, prefăcându-se în păcat şi osândire.
Arhimandrit Ioan Krestiankin – Cum să ne spovedim după îndreptarul celor Zece Porunci şi al Fericirilor, Editura De Suflet, 2015