Maică, cum putem ajuta oamenii aflaţi în prag de disperare, dacă aceştia nu prea cred în Dumnezeu?
„Vorbiți mai puțin cu oamenii despre Dumnezeu și vorbiți mai mult cu Dumnezeu despre oameni“
Archives
Viața noastră este o pregătire pentru viața care va să vină
Nemărginită și nemângâiată ar fi fost durerea noastră pentru apropiații noștri care mor, dacă Domnul nu ne-ar fi dat viața veșnică. Viața noastră ar fi lipsită de sens dacă s-ar sfârși la moarte. Ce folos ar fi atunci din virtute și fapte bune? Atunci ar avea dreptate cei care spun: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri!”. Dar omul a fost făcut pentru nemurire, iar prin învierea Sa, Hristos a deschis porțile Împărăției Cerurilor, ale fericirii veșnice, celor care au crezut în El și au trăit în dreptate.
Când ne încredinţăm pe noi înşine lui Dumnezeu, Bunul Dumnezeu ne păzeşte şi ne iconomiseşte
— Părinte, uneori am o dorinţă şi Dumnezeu mi-o îndeplineşte fără să i-o cer. Oare, cum se face asta?
Cealaltă înfățișare a lui Dumnezeu
Este de mare însemnătate să înțelegem că Dumnezeu nu este ceea ce credem de obicei. El are un alt chip, însă nu unul străin – ca fiind cineva străin –, nu unul îndepărtat – ca fiind cineva îndepărtat –, ci un chip care Îl deosebește de noi.
O viață de mărturisire
Poate una dintre cele mai intens dezbătute și mai prost înțelese Taine este Spovedania. Să zăbovim puțin pentru a descifra acest mister.
Răul încearcă să-i prezinte omului aspectul său pozitiv drept un scop atât de important, încât pentru atingerea lui toate mijloacele sunt permise…
Vrăjmașul a căzut din mândrie. Mândria e obârșia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deșartă, dorința de putere, răceala, cruzimea, indiferența față de suferințele aproapelui; tendința minții spre reverie, supralicitarea imaginației, expresia demonică a ochilor, înfățișarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniștea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorința de a ne pune capăt zilelor și, în cele din urmă, – lucru nu rar – demența completă.
„Ai grijă să nu te împărtăşeşti din obişnuinţă!”
„Când mergi să te împărtăşeşti cu Preacuratele Taine, să fii cu mare băgare de seamă”, i-a spus Părintele Porfirie unui frate. „Să te pregăteşti intens, prin cuminţenie, înfrânare, post şi multă iubire pentru Hristos. Şi să nu treacă mai mult de două săptămâni până la următoarea Împărtăşanie!”
Căutarea bolnăvicioasă a iubirii
Acest om, într-un mod forțat și bolnăvicios caută să placă, caută iubirea, caută aprobarea celorlalți, caută sprijinul, caută ocrotirea. Și le caută de o asemenea manieră, încât dacă acestea lipsesc, nu numai că se simte tulburat, nu numai că nu se poate liniști, nu se poate calma, ci se simte rătăcit, simte că se afundă în haos.
„Luptă Tu cu cei ce se luptă cu mine…”
Dumnezeu a înzestrat voia noastră cu o perfecțiune așa de mare și o putere așa de covârșitoare încât, chiar de s-ar înarma împotriva ei toate simțurile, toți demonii și toată lumea, și ar lupta în contra ei cu putere, totuși, voința noastră poate, cu toată libertatea, să le disprețuiască.
Gândurile noastre au înrâurire peste toate
Şi Sfinţii Părinţi au avut mari probleme cu ei înşişi. Unii dintre Sfinţii Părinţi spun: „Mintea noastră este rătăcitoare. Rătăceşte neîncetat şi nu poate în nici un chip să se smerească până nu vine Cel ce singur este puternic să o smerească. ”Dacă Sfinţii Părinţi au avut această luptă, înseamnă că toţi trebuie să ţinem minte asta – şi anume, că trebuie să ne ostenim să fim buni.
Pentru ce ne iubeşte Dumnezeu?
Pentru ce însă ne iubeşte atât de mult Domnul? Toţi suntem păcătoşi, iar „lumea întreagă în rău zace”, cum spune Ioan Teologul. Domnul Însuşi este numai iubire. Aşa cum soarele încălzeşte tot pământul, aşa şi harul Duhului Sfânt încălzeşte sufletul să iubească pe Domnul, iar el tânjeşte după El şi-L caută cu lacrimi.
Ne va fi de ajutor să reținem acele rugăciuni care ne sensibilizează sufletul
Este important deci să învăţăm şi să cunoaştem destul de multe asemenea rugăciuni, pentru ca în momentul respectiv să poţi rosti rugăciunea potrivită. Se pune aşadar problema învăţării pe de rost a unui număr minim de rugăciuni, fie din psalmi, fie din rugăciunile sfinţilor.
„Întru necaz, ne-am adus aminte de tine”
O face din când în când. Își ia sita și începe să cearnă. Ne încearcă și, în același timp, ne învață. „Întru necaz ne-am adus aminte de tine”, (Isaia 26, 16), spune Prorocul Isaia. În mijlocul necazurilor și ispitelor ne-am adus aminte de tine, Doamne! În timpul Ocupației, dar și după aceea, ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu. Mi-aduc aminte de ținutul de baștină, Messinia, când, undeva prin 1947, au avut loc din nou cutremure, însă nu atât de devastatoare ca ultimele care ne-au încercat. Bisericile se umpluseră și atunci! După o „scuturătură”, începem cu toți să alergăm, apoi, după puțin, uităm iarăși de Dumnezeu.
Pacea interioară, umbrită de dependența de părerea celorlalți
Situaţia aceasta grea are dimensiuni şi mai mari şi dacă omul nu este atent, îi poate cădea victimă.
Ce putem dărui Dăruitorului?
Mântuitorului trebuie să îi dăm inima noastră. E lucrul care mi-a luat mult să îl înțeleg, dar până la urmă m-am lămurit. Dacă nu ești lipit cu inima de Hristos, te spulberă toți și toate.
Rugăciunea și cererea fără răspuns
In episodul cu femeia canaaneancă (Mt. 15,22), îl vedem pe Hristos, cel puţin la început, refuzând să răspundă unei rugăciuni. Acesta este un caz de rugăciune încercată într-un mod extrem de dur. Femeia a cerut ceva întru totul potrivit, a venit cu o credinţă desăvârşită şi nici măcar nu a spus „dacă poţi”, doar a venit, sigură că Hristos poate şi că va fi dispus, iar copilul ei va fi tămăduit. La toată această credinţă, răspunsul a fost „Nu”.
Venirea la mărturisire este ca mersul la tribunal, sau ca mersul la spital?
În cartea lui Tito Colliander, Calea asceţilor, este redată o scurtă conversaţie între un monah şi un mirean. Mireanul îl întreabă pe monah: „Ce faci aici, în mănăstire?”. Iar monahul răspunde: „Cad şi mă ridic, cad şi mă ridic, cad şi iarăşi mă ridic”. Nu numai în mănăstire facem însă aceasta. Într-o lume căzută şi păcătoasă, un aspect extrem de important al personalităţii noastre este nevoia noastră de a fi vindecaţi, de a ne ridica după ce am căzut, nevoia noastră de pocăinţă, de a ierta şi de a fi iertaţi.