În primul rând, ne eliberăm de stres, care e o boală a vremurilor noastre. Să ne îngrijorăm pentru una, pentru alta, pentru ailaltă… Să ne neliniștim, să suferim, să alergăm, să facem și să dregem. Omul se poate folosi de lucruri, dar nu să se odihnească în ele. Și sufletul, la fel ca materia, nu trebuie să se odihnească în lucruri omenești, în lucruri trecătoare. Îmi veți spune acum: „Dacă facem așa, ce se va întâmpla în final? Vom respinge totul și, la urmă, vom da în depresie? Încet-încet nu vom mai ști ce să facem.”
Lucrurile nu stau astfel. Pur și simplu le punem pe toate la locul lor. Le ierarhizăm corespunzător în noi înșine. Totul este util. Totul poate fi util. Totul este binecuvântat de Dumnezeu. Totul e necesar, dar la timpul lor, la vremea și la locul lor — nu acolo unde nu își au locul. Dacă depășesc limita, atunci începe să apară o boală în om, așa cum se întâmplă în organismul nostru. Vedeți, există toate acele umori în trupul nostru. Dacă ceva e mai mult decât normalul, se creează o problemă; dacă ceva e mai puțin decât normalul, iarăși e o problemă. Trebuie să existe o proporție potrivită și totul să funcționeze lin.
Așa se întâmplă și în viețile noastre. Totul trebuie să fie la locul lor corect: relațiile sociale, relațiile de familie, relațiile interpersonale. Și relația noastră cu lucrurile noastre, cu poziția noastră, cu banii noștri, cu bogăția noastră, cu puterea noastră, cu tot ceea ce avem, care e necesar — e suficient să fie în ordine. Și, mai presus de toate acestea, inima noastră să știe că nu se va odihni acolo [în ele], ci în Dumnezeu. Acestea sunt unelte ce ne folosesc acum. Însă în Dumnezeu te vei odihni, Cel ce cercetează inimile și rărunchii omului.
Dacă depășim aceasta, atunci, dincolo de marea siguranță pe care o vom simți, ne vom elibera și de alte două lucruri esențiale. În primul rând, ne eliberăm de stres, care e boală a vremurilor noastre. Să ne îngrijorăm pentru una, pentru alta, pentru ailaltă; să fim anxioși, să suferim, să alergăm, să facem, să dregem. Ne eliberăm din această cușcă, zburăm afară, pentru că înțelegem că aceste lucruri sunt relative. Le avem înrădăcinate în noi, însă ele sunt relative, nu absolute. Dacă le ai, e bine; dacă nu le ai, și mai bine. Nu e sfârșitul lumii! Scapi din această moară de gânduri. Și apoi, când va veni vremea ca aceste lucruri să te dezamăgească: soțul tău, copilul tău, sinele tău, sănătatea ta, puterea ta, poziția ta, numele tău, banii tăi, lucrurile tale…
La un moment dat, ele nu te vor urma. Desigur! Vei îmbătrâni, te vei îmbolnăvi, vei trece prin greutăți; va veni vremea sfârșitului, când nimic nu te va ajuta. Atunci nu vei fi dezamăgit. Știi că acestea erau unelte, că au fost până la o vreme, că te-ai folosit de toate aceste lucruri. Tu ești stăpânul lucrurilor. Nu spui acum că ai pierdut totul — nu e cu putință să pierzi totul. Totul este Dumnezeu. Restul este relativ. Te vei mâhni, vei suferi, vei fi rănit – în sens omenesc –, dar nu te vei îneca în deznădejde și descurajare.
Și cineva poate spune: „După ce am pierdut persoana iubită, pentru mine viața nu mai are niciun sens.” Și omul se îneacă în deznădejde și preferă să aleagă moartea întunecată în locul vieții sale. Pentru că nu a înțeles că viața noastră nu înseamnă o persoană, sau un nume, sau o poziție, sau o putere, sau orice altceva. Exact această învățătură a Bisericii e cea care ne ajută cu adevărat să ieșim deasupra norilor. Ca un avion care se ridică deasupra norilor, iar mai jos sunt furtuni și ploi și tot ce vrei; avionul iese deasupra și acolo e soare, e vară. Știe că toate aceste lucruri se întâmplă mai jos, dar are puterea să le depășească, să zboare deasupra lor. Omul este eliberat în acest fel.
De aceea, în Sfânta Liturghie, înainte de a trece la esența Tainei, preotul ne îndeamnă: „Sus să avem inimile!” Inimile noastre, întreaga noastră ființă, o vom ridica sus. „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm!” Aruncă totul de pe tine. Acum nu mai este nimic aici. E Împăratul, e Dumnezeu, pe Care Îl vom primi ca Împăratul tuturor. Și să ne rugăm cu ceata îngerească și așa mai departe.
Așadar, nu este nimic omenesc aici: doar tu și Dumnezeu ești. Ce e cu adevărat important, ce este cu adevărat valoros și ce va fi veșnic. Pentru că veșnicul, neschimbatul, ceea ce nu se va opri niciodată, este această relație: eu și Dumnezeu, față către față. Lăsați-le pe toate celelalte! Ele vor rămâne aici. Ceea ce va dăinui în veac este relația noastră: Dumnezeu și omul, și relația de iubire dintre Dumnezeu și om.
IPS Athanasie de Limassol, https://www.chilieathonita.ro/