Este de mare însemnătate să înțelegem că Dumnezeu nu este ceea ce credem de obicei. El are un alt chip, însă nu unul străin – ca fiind cineva străin –, nu unul îndepărtat – ca fiind cineva îndepărtat –, ci un chip care Îl deosebește de noi. Dumnezeu nu este ceea ce ne vine nouă să credem că este. Nu este ceea ce, în mod conștient, dorim să fie. Nu este ceea ce înțelegem, nici ceea ce putem pricepe ca oameni. Dumnezeu este dincolo de voința, de puterea și de înțelegerea noastră. Este o mare greșeală, pe care toți o facem – greșeala vieții noastre – să credem că putem să-L reducem la nivelul unui obiect cunoscut, al unui argument, al unei demonstrații, al unei percepții, adică să-L facem finit, perceptibil, ca să încapă în mintea noastră.
Acest mare adevăr trebuie să-l înțelegem și să-l acceptăm lăuntric înainte de întâlnirea cu El, așa cum spune Sfântul Ioan Damaschin:
„Dumnezeirea este nemărginită și necuprinsă, și noi putem să înțelegem doar că este fără de sfârșit și de neînțeles.”
Și, chiar când El Însuși, coborându-Se, Se face asemenea nouă, nu ne însoțim și nu ne familiarizăm cu El, nu dobândim îndrăzneală, nu ne încredințăm puterii de a-L face al nostru, chiar dacă Acela ni Se oferă. Dumnezeu nu este „Altul” – un străin – sub aspectul implicării Lui în viața noastră, al întrepătrunderii, ci sub aspectul voinței, al posibilității și al capacității noastre de a-L înțelege și de a-L aborda. Dumnezeu nu este om – lucrările lui Dumnezeu nu sunt omenești –, ci este un „Altul”. Această alteritate a lui Dumnezeu Îl face familiar prin modul în care ni Se oferă, prin felul în care ne apropiem de El.
Dacă vom lua aminte – și este foarte important acest lucru –, vom înțelege că nu numai Dumnezeu este „Altul”, ci și viața noastră este altceva decât ceea ce ne închipuim.
Adevărul este altceva decât ceea ce simțim, ceilalți sunt diferiți de ceea ce credem. Și – de ce nu? – noi înșine suntem altceva decât ceea ce bănuim că suntem. Chiar și spovedania noastră are caracter de autoanaliză și demonstrează necunoașterea propriului nostru eu. Și ce ironie! În loc să mergem la scaunul de spovedanie pentru ca duhovnicul să ne spună cine suntem, începem să ne descriem, chipurile, imaginea noastră exactă! Ce mod de gândire greșit! Dar nici duhovnicul nu trebuie să încerce să înțeleagă cine suntem. Dacă o face, ne va nedreptăți, va arăta lipsă de evlavie față de Taină și Îl va jigni pe Dumnezeu. Sufletul are întotdeauna cutele lui ascunse, tainice, o altă înfățișare, sfințenia lui. Persoana se păstrează în spatele tainelor ei, care se ascund și de noi înșine.
Dar și firea însăși prezintă o altă față și ea se ascunde. Nu aș dori să vă încurc, dar cei care sunteți în afara științelor pozitive veți recunoaște foarte bine o trăsătură înnăscută a firii. În fizică spunem că, atunci când încercăm să localizăm o particulă elementară, cu oricâtă acrivie am reuși localizarea poziției acesteia, greșim în stabilirea celorlalte însușiri ale ei, precum viteza și impulsul (Principiul incertitudinii al lui Heisenberg). Din nou, universul are o uimitoare însușire: cu cât ne apropiem de extremitățile lui, cu atât acestea se depărtează cu cea mai mare repeziciune (Legea lui Hubble). Și firea noastră ni se ascunde: când ne apropiem să stabilim una dintre caracteristicile ei, ni le ascunde pe celelalte. Și, de vreme ce creația face aceasta, nu va face și Creatorul? Dacă aceasta se întâmplă cu zidirea neînsuflețită, nu se va întâmpla și cu omul însuflețit?
Este o lege universală, inviolabilă: Dumnezeu apare mai adevărat atunci când necunoașterea Lui este mărturisită cu smerenie, decât atunci când urmărim cunoașterea Lui. La fel, și știința este mai grațioasă și mai atrăgătoare când se ocupă de necunoscut, decât atunci când investighează și analizează ceea ce se cunoaște. Dar și iubirea, ca relație dintre oameni, este mai înaltă atunci când oamenii se cunosc mai puțin între ei, decât atunci când stăpânește barbaria cunoașterii și a familiarizării.
Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei și al Lavreotichiei, Omul la răscruce, Editura Egumenița, 2020