Pentru ce însă ne iubeşte atât de mult Domnul? Toţi suntem păcătoşi, iar „lumea întreagă în rău zace”, cum spune Ioan Teologul. Domnul Însuşi este numai iubire. Aşa cum soarele încălzeşte tot pământul, aşa şi harul Duhului Sfânt încălzeşte sufletul să iubească pe Domnul, iar el tânjeşte după El şi-L caută cu lacrimi.
Este important deci să învăţăm şi să cunoaştem destul de multe asemenea rugăciuni, pentru ca în momentul respectiv să poţi rosti rugăciunea potrivită. Se pune aşadar problema învăţării pe de rost a unui număr minim de rugăciuni, fie din psalmi, fie din rugăciunile sfinţilor.
O face din când în când. Își ia sita și începe să cearnă. Ne încearcă și, în același timp, ne învață. „Întru necaz ne-am adus aminte de tine”, (Isaia 26, 16), spune Prorocul Isaia. În mijlocul necazurilor și ispitelor ne-am adus aminte de tine, Doamne! În timpul Ocupației, dar și după aceea, ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu. Mi-aduc aminte de ținutul de baștină, Messinia, când, undeva prin 1947, au avut loc din nou cutremure, însă nu atât de devastatoare ca ultimele care ne-au încercat. Bisericile se umpluseră și atunci! După o „scuturătură”, începem cu toți să alergăm, apoi, după puțin, uităm iarăși de Dumnezeu.
Situaţia aceasta grea are dimensiuni şi mai mari şi dacă omul nu este atent, îi poate cădea victimă.
In episodul cu femeia canaaneancă (Mt. 15,22), îl vedem pe Hristos, cel puţin la început, refuzând să răspundă unei rugăciuni. Acesta este un caz de rugăciune încercată într-un mod extrem de dur. Femeia a cerut ceva întru totul potrivit, a venit cu o credinţă desăvârşită şi nici măcar nu a spus „dacă poţi”, doar a venit, sigură că Hristos poate şi că va fi dispus, iar copilul ei va fi tămăduit. La toată această credinţă, răspunsul a fost „Nu”.
În cartea lui Tito Colliander, Calea asceţilor, este redată o scurtă conversaţie între un monah şi un mirean. Mireanul îl întreabă pe monah: „Ce faci aici, în mănăstire?”. Iar monahul răspunde: „Cad şi mă ridic, cad şi mă ridic, cad şi iarăşi mă ridic”. Nu numai în mănăstire facem însă aceasta. Într-o lume căzută şi păcătoasă, un aspect extrem de important al personalităţii noastre este nevoia noastră de a fi vindecaţi, de a ne ridica după ce am căzut, nevoia noastră de pocăinţă, de a ierta şi de a fi iertaţi.
Când vede că sufletul nu s-a întărit încă în smerenie, Domnul îi retrage harul. Dar tu nu-ţi pierde curajul pentru aceasta: harul este în tine, dar ascuns. Obişnuieşte-te să tai gândurile de îndată ce se ivesc. Dacă însă uiţi şi nu le depărtezi de îndată, atunci adu pocăinţă. Sileşte-te ca aceasta să ajungă o obişnuinţă. Sufletul are obişnuinţe: cum s-a obişnuit, aşa va lucra apoi toată viaţa.
L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu. Apoi în cărți, în idei și simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii că e cu putință să-L întâlnești pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Și aici L-am auzit spunandu-mi: Îndrăznește să înțelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!
„Un barbat a venit odata la chilia mea, sa-mi spuna cat de deprimat era, din cauza disputelor pe care le avea cu sotia lui. Cu toate acestea, nu am găsit la ei nicio problema grava. El se incrunta dintr-un motiv, soția lui se încrunta din alt motiv, asa ca niciodata nu se bucurau impreuna. În acest caz, am avut nevoie putin de „mobilier”.
Părinte, cei care au murit de curând au mai multă nevoie de rugăciune?
Rugăciunea alcătuită numai din cuvinte nu este de niciun folos dacă inima nu se roagă și ea. Dumnezeu nu ascultă decât o rugăciune fierbinte.
Când mergem la spovedanie, venim să ne întâlnim faţă către faţă cu un Prieten, nu ca să fim judecaţi şi osândiţi, nu cu groaza în suflet pentru ceea ce s-ar putea întâmpla. Venim la Cel Care, fiind Dumnezeu dincolo de suferinţă, de moarte, a ales, din iubire pentru noi, să se facă Om, să ia asupra Sa întregul nostru destin omenesc şi să-Şi dea viaţa pentru noi.
Sfinţii Părinţi, ca unii ce cunosc această luptă sfântă, ne înfăţişează şi modul în care trebuie să ne raportăm la vise. Ne vom apleca mai îndeaproape asupra învăţăturii patristice cu privire la acestea.
Cuvântul „asceză” vine din cuvântul grec ce înseamnă „a exersa”. Se poate referi la antrenamentul unui atlet. Sfântul Pavel, în una dintre epistolele sale, ne zugrăveşte imaginea creştinului care se nevoieşte să dobândească desăvârşirea aşa cum alergătorul se străduieşte să ajungă la finalul cursei. De obicei, cuvântul „asceză” evocă ideea unei discipline şi instruiri extrem de riguroase. Şi evocă, de asemenea, mult prea adesea, imagini luate din vieţile sfinţilor Bisericii primare, ale locuitorilor pustiei deşertului, imagini ce zugrăvesc incredibile măsuri de nevoinţă, imagini ce zugrăvesc oameni ce locuiau în deşert şi care practic trăiau cu aproape nimic, petrecându-şi noaptea în priveghere, întreaga zi în rugăciune şi aşa mai departe.
Cum să facem să nu-i mai judecăm pe ceilalţi? Sunt doar gândurile noastre? Dacă nu le spunem, tot este păcat?
Experienţa compasiunii are şi o importantă contribuţie în plan social. Potrivit unor autori, în activitatea obişnuită formulăm două tipuri de judecăţi distincte: unele de ordin analitic sau cantitativ şi altele, mai rafinate, strâns legate de conţinuturile emoţionale. Acestea din urmă sunt decise în bună măsură de empatie şi de experienţa compasiunii.