
Aşa-i şi pe drumul cerului Ai trimis o metanie, o lacrimă, ai trimis o rugăciune, o milostenie, o facere de bine, o răbdare cu mulţumită în boală în faţa lui Dumnezeu, ai trimis o spovedanie curată, ai trimis citirea unor cărţi sfinte.


Aşa-i şi pe drumul cerului Ai trimis o metanie, o lacrimă, ai trimis o rugăciune, o milostenie, o facere de bine, o răbdare cu mulţumită în boală în faţa lui Dumnezeu, ai trimis o spovedanie curată, ai trimis citirea unor cărţi sfinte.

Iar acum o „digresiune lirică” în domeniul psihologiei. Fără îndoială, judecata sănătoasă ne ajută să supravieţuim în lumea noastră deloc simplă – însă atunci când devenim obsedaţi de judecata sănătoasă şi de raţionalismul excesiv gândirea noastră devine inertă, lipsită de flexibilitate şi autocritică, şi ne împiedică să privim cu alţi ochi la noi înşine şi la situaţia în care ne aflăm.

Când eşti murdar, atunci te speli; când eşti păcătos, atunci te spovedeşti şi faci această curăţire lăuntrică. La spovedanie se dau nişte canoane. Canoanele nu sunt pedepse, ci nişte mijloace de îndreptare. De pildă, unii au păcătuit cu trupul mult şi atunci li se dau metanii, care sunt semn de mare pocăinţă, adică aplecarea capului, a frunţii pe pământ, spunând acea rugăciune scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

Pentru a înţelege mai bine acest lucru, vă voi spune şi altceva. Fraţilor! Omul poate deveni al lui Dumnezeu şi astfel să devină om firesc şi să se bucure, să fie fericit, liber şi să dobândească tot ceea ce caută oamenii în lume şi nu găsesc nicăieri, atunci când va iubi pe Hristos. Numai atunci. Luaţi aminte, însă, că este lucru rar să găseşti un om care să-L iubească pe Hristos. Să nu vi se pară ciudat ce vă spun. Toţi Îl iubim pe Hristos, dar interesat.

Mulţi vorbim despre dragoste (precum şi eu), dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus, vrând să ne încerce: „Fiilor, Raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!” ‒ pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre ‒, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme!”. Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.

Dacă omul nu lucrează (pentru Dumnezeu), caută mereu să se îndreptăţească. „Diavolul m-a pus să păcătuiesc”, sau „Adam e de vină”, „Eva e de vină, nu eu”. Un teolog mi-a spus odată:

În primul rând, ne eliberăm de stres, care e o boală a vremurilor noastre. Să ne îngrijorăm pentru una, pentru alta, pentru ailaltă… Să ne neliniștim, să suferim, să alergăm, să facem și să dregem. Omul se poate folosi de lucruri, dar nu să se odihnească în ele. Și sufletul, la fel ca materia, nu trebuie să se odihnească în lucruri omenești, în lucruri trecătoare. Îmi veți spune acum: „Dacă facem așa, ce se va întâmpla în final? Vom respinge totul și, la urmă, vom da în depresie? Încet-încet nu vom mai ști ce să facem.”

Tu mi-ai dat porunca de a iubi, iar eu o primesc cu întreaga mea ființă; dar iată că nu aflu în mine puterea unei asemenea iubiri… Tu ești Iubire; vino dară Însuți și sălășluiește întru mine toate câte ne-ai poruncit, căci porunca Ta mă covârșește. Neputințează mintea-mi a Te cuprinde. Duhul meu nu poate pătrunde tainele vieții Tale… Voiesc întru toate a face voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicții fără ieșire. Mă înspăimânt că Te-aș putea pierde pentru relele gânduri din inima mea; iar spaima aceasta mă răstignește … Vino dară și mă mântuiește, pe carele mă afund, precum ai mântuit pe Petru care îndrăznise să te întâmpine pe valurile mării” (cf. Mt. 28-31)

Nu spuneţi – nu pot. Cuvintele acestea nu sunt creştineşti. Creştineşti sunt cuvintele: Toate le pot. Dar nu singur, ci întru Domnul, Cel care mă întăreşte, precum ne încredinţează apostolul (Filip. 4, 13).

L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu. Apoi în cărți, în idei și simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii că e cu putință să-L întâlnești pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Și aici L-am auzit spunandu-mi: Îndrăznește să înțelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!

Iți spun: „Copilul meu, iartă-ți fratele!”. Iar tu îmi răspunzi: „I-am zis: Blagosloviți!”, dar înăuntrul tău nu-l ierți. Dacă după șapte ani o să auzi o acuză la adresa lui, vei zice: „E normal, Păinte Stareț, nu vă amintiți ce mi-a făcut și mie, acuma sunt șapte ani?” Asta înseamnă că șapte ani ai avut draci în tine și acuma te dezvălui.

Adevărata luptă se dă în inimile oamenilor, între iubire și ură, între lumină și întuneric, între Dumnezeu și cel ce este ucigaș de oameni dintru început.

Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Matei 7, 21).

– Părinte, cum poate simţi cineva ceea ce spune Sfânta Scriptură: Împărăţia lui Dumnezeu este inlăuntrul vostru??

Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajează de natura exterioară și de sine însuși. În acest fel, ea ține sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare și al înclinațiilor patimilor sale care îl domină pe om mai mult decât o face natura.

Sunt suficiente postul trupesc și semnele exterioare ale pocăinței? Nu. Nu. Trebuie să fie schimbată viața. Vreți o dovadă cu privință la aceasta? Ascultați ceea ce spune prorocul.

Omul care iubeşte nu se va simţi niciodată singur. Dragostea îi va încălzi sufletul. El face bine, iubeşte, şi dragostea lui îl leagă de cei pe care îi iubeşte, chiar dacă n-are o familie proprie. Se înţelege, însă, că în familie eşti mai apropiat de cei pe care îi iubeşti, poţi să-ţi manifeşti dragostea faţă de ei zi de zi, aproape ceas de ceas.