Maxim, un Sfânt grec din secolul IV, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mișcat, încât se gândește că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munții din apropiere și își impune să se roage fără încetare.
Mulţi vorbim despre dragoste (precum şi eu), dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus, vrând să ne încerce: „Fiilor, Raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!” ‒ pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre ‒, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme!”. Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.
Este, frații mei, simpatic în mod cu totul special omul care se aduce azi înaintea Domnului, așa cum îl înfățișează Sfânta Evanghelie ce s-a citit. Un om surd și mut. Un suflet care înseta și căuta comuniunea persoanelor, care în ciuda acestui fapt, nu putea nici să primească vreo reprezentare sonoră, nici să redea sau să-și exprime gândurile, să se prezinte înaintea Domnului în fața Căruia a apărut.
„Viața duhovnicească este asemenea unei sfere”, obișnuia să spună Părintele Sofronie. Întocmai cum, atingând oricare punct de pe suprafața sferei, luăm contact cu întreaga sferă, la fel și dreapta lucrare a virtuților ne face părtași plinătății harului de viață dătător al lui Dumnezeu. În același chip, într-o singură părticică din Sfântul Trup și Sânge al Domnului Îl primim pe Hristos întreg. Așijderea, un singur cuvânt al lui Dumnezeu ne poate atinge și lumina inima, deschizându-ne calea spre plinătatea harului Său celui purtător de viață.
– Gheronda, nu am dragoste de rugăciune.
Primul ctitor al chiliei „Sfântul Efrem” din pustia Katunakiei a fost bătrânul Longhin. Acesta fusese monah în Mănăstirea Xenofont și căpitan pe corabia mănăstirii. Odată, așa cum plutea cu corabia, a observat că o oarecare piedică oprește vasul.
Sfinții eliberați de limitele trupești și de dependența biologică, continuă a se afla printre noi, însoțindu-ne pașii prin viață.
Omul gândește, chiar mai mult decât respiră. La o singură inspirație pot apărea zeci de gânduri, fără ca măcar să le conștientizăm. Și totuși, rareori ne oprim să ne dăm seama cât de mult ne definesc ele. Gândurile ne modelează caracterul, ne conturează chipul lăuntric și dau formă identității noastre. Nu întâmplător se spune că omul este ceea ce gândește.
Este cu adevărat trist faptul că marea comoară pe care am primit-o de la Sfântul Botez, adică înfierea (de către Dumnezeu) și pe care am dobândit-o de la Apostoli, o nesocotim. Si de aceea, cu ușurință lenevim, cu ușurință devenim nepăsători, cu ușurință disprețuim, și într-un cuvânt, cu ușurință cădem. Fericit este acela care a primit harul și a murit cu el! Mai fericit este acela care a trăit, l-a sporit, l-a înmulțit și apoi a adormit!
Dacă Sfintele Taine sunt așa de uimitoare, de înfricoșătoare, de înalte, de departe de noi, așa de neatins și de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului? Noi, ăștia nevrednici, care ne socotim nevrednici și care oricum suntem nevrednici; oricum, suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni-L dă Domnul Hristos, care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni.
Stareţul a mai spus: „Un frate l-a întrebat pe altul: «Cine te-a învăţat rugăciunea lui Iisus?». Acela a răspuns: «Diavolii». «Dar cum se poate?». «Da, ei mă tulbură, cu cugete păcătoase, iar eu fac, tot fac rugăciunea lui Iisus şi aşa m-am obişnuit»”. „Iar când încep să te răscolească, roagă-te aşa: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!»”.
Aşa-i şi pe drumul cerului Ai trimis o metanie, o lacrimă, ai trimis o rugăciune, o milostenie, o facere de bine, o răbdare cu mulţumită în boală în faţa lui Dumnezeu, ai trimis o spovedanie curată, ai trimis citirea unor cărţi sfinte.
În primul rând, ne eliberăm de stres, care e o boală a vremurilor noastre. Să ne îngrijorăm pentru una, pentru alta, pentru ailaltă… Să ne neliniștim, să suferim, să alergăm, să facem și să dregem. Omul se poate folosi de lucruri, dar nu să se odihnească în ele. Și sufletul, la fel ca materia, nu trebuie să se odihnească în lucruri omenești, în lucruri trecătoare. Îmi veți spune acum: „Dacă facem așa, ce se va întâmpla în final? Vom respinge totul și, la urmă, vom da în depresie? Încet-încet nu vom mai ști ce să facem.”
Maică, cum putem ajuta oamenii aflaţi în prag de disperare, dacă aceştia nu prea cred în Dumnezeu?
Nemărginită și nemângâiată ar fi fost durerea noastră pentru apropiații noștri care mor, dacă Domnul nu ne-ar fi dat viața veșnică. Viața noastră ar fi lipsită de sens dacă s-ar sfârși la moarte. Ce folos ar fi atunci din virtute și fapte bune? Atunci ar avea dreptate cei care spun: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri!”. Dar omul a fost făcut pentru nemurire, iar prin învierea Sa, Hristos a deschis porțile Împărăției Cerurilor, ale fericirii veșnice, celor care au crezut în El și au trăit în dreptate.
— Părinte, uneori am o dorinţă şi Dumnezeu mi-o îndeplineşte fără să i-o cer. Oare, cum se face asta?
Este de mare însemnătate să înțelegem că Dumnezeu nu este ceea ce credem de obicei. El are un alt chip, însă nu unul străin – ca fiind cineva străin –, nu unul îndepărtat – ca fiind cineva îndepărtat –, ci un chip care Îl deosebește de noi.