Care este cea mai cunoscută, cea mai îndrăgită şi de toţi intonată cântare la rugăciune a Bisericii noastre? „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine. Cu vremea vei simţi nevoia să te rogi. Credinţa ta nu-i tare, de aceea încă nu te mână la rugăciune. Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă. Şi roata rămânea nemişcată. Apoi a venit apă multă, şi roata s-a pus în mişcare.
De bună seamă, la început credinţa noastră nu are maturitatea necesară, ea trebuie să crească şi să sporească înlăuntrul nostru. Această credinţă de început este însă de mare însemnătate, fiindcă întoarce întreaga fiinţă a omului spre Făcătorul său şi îi îndreaptă duhul către Dumnezeul cel veşnic.
Să nu credem vreodată că Dumnezeu nu ne aude atunci când ne rugăm Lui. El ne aude gândurile, tot aşa cum ne auzim noi vocile şi cuvintele unii altora. Iar dacă nu acţionează imediat, aşa cum cerem noi în rugăciune, este fie pentru că ne rugăm cu nevrednicie, fie pentru că cerem ceea ce nu ne este spre bine, fie pentru că, în Atotînţeleapta Purtarea de Grijă a Sa, El întârzie împlinirea cererii noastre până la ceasul potrivit.
Într-o vreme în care toată forța și toată energia părinților se concentrează pe educația copiilor și viitorul lor, prea puțini dintre noi ne mai gândim și la creșterea spirituală a odraslelor noastre. Cu gânduri de bine, îi vedem peste ani „oameni la casa lor”. Este normal să fie așa. Dar, câți dintre noi, părinții de astăzi, ne mai dorim ca măcar unul dintre copiii noștri să fie cinstiți ca sfinți?
Să cerem de la Hristos să ne adauge credinţă şi să ne-o mărească. Ce i-au spus Apostolii lui Hristos? Oare n-au spus: „Sporeşte-ne credinţa?” Când spui „sporeşte”, înseamnă că te încredinţezi pe tine lui Dumnezeu. Pentru că de nu se încredinţează cineva pe sine lui Dumnezeu, ce să-i sporească Dumnezeu? Cerem de la Dumnezeu să ne sporească credinţa nu ca să facem minuni, ci ca să-L iubim mai mult. (Sfântul Paisie Aghioritul)
Un tătic îndurerat, deznădăjduit, se înfățișează Domnului Hristos, avea o suferință maximă. Copilul său era demonizat, posedat de un duh, ne spune Evanghelistul Marcu, mut și surd, și care se manifesta foarte agresiv, violent, față de copil, dar și prin atmosfera pe care o crea prin aceste manifestări.
La o mânăstire frumoasă din Moldova veneau mereu în vizită pelerini din toată țara.