-Gheronda, observ că nu înaintez duhovniceşte, lucru care mă mâhneşte.
Să ai răbdare dacă vrei să te desfătezi de roade duhovniceşti
Să folosim neputinţele pentru a dobândi smerita cugetare
Trebuie să vă amintiţi cât mai des cuvintele Domnului – când veţi săvârşi toate cele poruncite vouă, să spuneţi: „Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am făcut” (Luca 17, 10). Prin aceasta puteţi alunga semeaţa cugetare.
Oricum, întrucât suntem încă departe de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, trebuie chiar de nevoie să ne smerim şi să ne pocăim, după cum scrie Cuviosul Marcu Ascetul în „Cuvântul despre pocăinţă”.
Prin trezvie şi rugăciune, inima primeşte Harul ca pe un oxigen
Să vedem cum vorbește Sfântul Grigorie Palama despre rădăcina patimilor şi curățire în Filocalie (pag. 105): „Dacă patimile există la copii din fire, înainte să devină cugetul lor împătimit, totuși ei nu-şi aduc prin faptă contribuţia la aceasta, ci doar prin îndemnul naturii lor.
Dumnezeu priveşte doar la sufletul omului
Din întâmplările pe care le-am analizat nu se deduc principii abstracte şi teoretice referitoare la starea mireanului căsătorit – într-adevăr, nu ne putem aştepta să găsim teorii într-un izvor cum este Patericul -, însă în exemplele vii pe care ni le înfăţişează, ele ne arată clar că este posibil ca un mirean să fie egal duhovniceşte sau superior unui mare pustnic sau ascet din pustiu. Valoarea proprie vocaţiei monahale nu este negată nicăieri, însă se subliniază că Dumnezeu priveşte la sufletul omului şi nu la starea lui exterioară. Aşa cum dovedeşte apoftegma celor doi călugări din Limonariu, curăţia lăuntrică este totdeauna posibilă, oricare ar fi împrejurările externe.
Cel ce se înalţă cu gândul pe sine necurat este înaintea lui Dumnezeu
Un oarecare sihastru trăia în pustie şi avea un frate mirean, în lume, într-un oraş. Iar după câtăva vreme a murit fratele său şi a rămas în urma lui un copilaş de trei ani. Iar sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo și a luat pruncul şi l-a dus cu sine în pustie, la chilia lui, şi îl hrănea pe el cu finice şi cu alte verdeţuri din pustie, de care mânca şi el.
Cel smerit le poartă pe toate de la oameni
Pe cei mândri, Singur Dumnezeu îi tămăduieşte. Asta înseamnă că scârbele lăuntrice (prin care se tămăduieşte mândria) sunt trimise de la Dumnezeu, pentru că, de-ar veni de la oameni, cel mândru nu le-ar putea duce. Iar cel smerit le poartă pe toate de la oameni şi toată lumea zice: vrednic este de acestea.
De ce ne iubeşte Dumnezeu atât de mult?
Tema este a dragostei şi fără dragoste nimic nu se înţelege. Când a cerut cineva lui Hristos care este prima poruncă a Legii, Hristos a zis că a iubi pe Dumnezeu din tot ce ai şi din tot ce eşti.
Tot ceea ceea ce facem, să facem cu gând smerit…
– Gheronda, văd că orice aș face sau aș spune, mă cuprinde mândria.
Spre iertarea păcatelor și spre viața de veci…
Împărtășania este Taina în care, sub chipul pâinii și al vinului, se împărtășește credinciosului însuși Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci, înfățișându-se totodată, real și nesângeros, Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului.
Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră
Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, ca să le întărească în nevoinţa ta. Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită.
Puterea dorinței s-a transformat într-o stare de lăcomie a poftelor
Adevărata pedeapsă a omului căzut a constat în moartea sufletului care a fost afectat imediat după călcarea poruncii. Omul a fost lipsit de Duhul Sfânt care viețuia în el și care menținea întreaga ființă omenească.
De atunci el a ajuns robul propriei sale naturi, natură contaminată de păcat care a început să comunice cu ființa demonilor.
Binele este al fiecăruia
La o primă vedere, aflăm aici o concluzie care bucură inima cititorului modern. Plenitudinea Sfântului Duh (art. anterior. Dumnezeu dăruieşte Duhul Sfânt tuturor după nevoirea fiecăruia), aşa cum pare să afirme Macarie, este accesibilă tuturor, fie călugăr sau căsătorit, în pustiu sau în oraş.
Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, scria:
“Mulţi au fericit viaţa pustnicească, alţii pe cea în obşte sau în chinovie. Alţii doresc să stea în fruntea poporului, să îndemne, să înveţe şi să ridice biserici, hrănindu-se din acestea în chip felurit, trupeşte şi sufleteşte.
Puterea rugăciunii e mare, foarte mare…
Puterea rugăciunii e mare, foarte mare, mai ales când este făcută de către mulți frați. În rugăciune comună se unesc toți. Să-l simțim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Aceasta este viața noastră, bucuria noastră, comoara noastră. Toate sunt ușoare în Hristos.
Cine se conduce după cuvântul lui Dumnezeu știe totdeauna unde va ajunge
Cine are o busolă și se orientează bine după ea, știe totdeauna cu siguranță încotro se duce. Cine are cuvântul lui Dumnezeu și se conduce mereu, ascultător, după el, știe totdeauna unde va ajunge. Acela știe că se duce spre Dumnezeu, că se duce după Dumnezeu și că va ajunge la Dumnezeu, pentru că un astfel de suflet umblă în lumină. Lucrează cât este ziuă și este fiu al zilei.
De mare nevoie este să ne împărtășim des, ca să avem în noi Viața…
Fraților, de mare nevoie este să ne împărtășim des, ca să avem în noi Viața, Care este Iisus Hristos și ca să nu murim moarte sufletească. Căci acei care nu se hrănesc adesea cu această hrană duhovnicească, cu adevărat mor. Și deși se arată că trupește trăiesc, sufletește însă sunt morți, pentru că s-au îndepărtat de viața cea duhovnicească și adevărată, pe care o face Sfânta Împărtășanie.
Cât de departe de noi este inima noastră…
Când se va întâmpla aceasta, [că Îl vom aștepta pe Dumnezeu], atunci înlăuntrul acestei tăceri duhovnicești va începe să sufle și mai mult Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este ceea ce mă unește mai mult cu Dumnezeu, ceea ce mă aduce la unirea cu energiile necreate și încep cumva să conștientizez. Atunci Duhul Sfânt care este lumină, cînd intră în mine îmi descoperă adâncurile inimii mele.
Când va ridica Dumnezeu suferința?
După ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc.” Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.