Fiecare om vede în aproapele său ceea ce a cunoscut în sine însuși, în experiența sa duhovnicească, astfel că legătura omului cu aproapele este o mărturie credincioasă despre treapta cunoașterii de sine pe care a atins-o.
Durerea, neliniștea, teama și zbuciumul sufletesc sunt roadele căderii omului, care au intrat în lume prin iubirea de sine. Acești „vapori” întunecă sufletul și dau naștere la felurite griji. Însă starea firească a omului este bucuria – căci acolo unde este Dumnezeu, este și bucurie. Iar sufletul omului este răsuflarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat sufletul, iar acesta, în chip firesc, tinde spre El. Așadar, neliniștea, frica, durerea – nu sunt firești. Ele nu își au locul firesc în sufletul omului.
Nu-i primit la Dumnezeu nici postul nostru, nici rugăciunea, nici metaniile, nici privegherea, nici înfrânarea, nici nevoinţa, dacă nu va fi în inima noastră întâi şi întâi dragostea. Vai şi amar de cel care are ură pe fratele său! Să nu creadă că-i primită vreodată rugăciunea lui. Aţi auzit apostolul Pavel ce spune? Soarele să nu apună întru mânia voastră. Şi dracii nu mănâncă niciodată, postesc, sunt feciorelnici, nu se împreună cu femei, nu dorm niciodată, dar tot draci sunt. Nu le foloseşte nimic că nu stau degeaba, că priveghează, pentru că nu au în ei dragostea lui Dumnezeu.
„Miluieşte-mă, Doamne, că spre Tine voi striga toată ziua. Că Tu, Doamne, bun şi blând eşti şi mult-milostiv tuturor celor ce Te cheamă pe Tine.” (Ps. 85, 3-4)
Aș vrea dacă s-ar putea să fac muzicanți din piatră, dănțuitori din nisipul lacului și cântăreți din frunzele tuturor copacilor din munți, astfel încât aceștia să mă poată ajuta să-L slăvesc pe Domnul – și astfel încât glasul pământului să poată fi auzit în mijlocul cetelor îngerești!
Un lac fără apă mai poate fi numit lac? Nu; e mai degrabă un crater uscat. Un om fără Dumnezeu mai poate fi numit om? Nu; e mai degrabă un mormânt. După cum apa e tot ce-i mai de seamă dintr-un lac, tot așa Dumnezeu în om.
Atunci când ne aflăm în întuneric, atunci când nu întrezărim nicio luminiță, atunci când nu mai avem niciun fel de orientare și trăim în agonie, suntem foarte atenți la orice zgomot, la orice glas pe care îl auzim în jurul nostru. Și orice cuvânt care vine de mai de aproape sau mai de departe, auzindu-l, ne dă motiv de speranță, ne dă o mică încredere și ne aduce în consecință o posibilă direcție, fie ea și firavă.
Ce înseamnă să teologhisești? Începi să te gândești la Dumnezeu, prin urmare, înlăuntrul tău, vorbești despre Dumnezeu. Începi să-l descoperi pe Dumnezeu întru cunoștință. Începi să devii cunoscător al lui Dumnezeu. Acum Îl înțelegi mai mult pe Dumnezeu, Îl cunoști pe Dumnezeu. Acum vorbești cu Dumnezeu.
Cea mai mare suferință a omului nu este durerea din trup, ci lipsa de sens, golul din suflet, neputința de a iubi și a fi iubit. Și acest gol nu-l umple nimeni altcineva decât Dumnezeu. Nu-l umple succesul, nu-l umple nici familia, nici realizările. Toate acestea sunt bune, dar dacă sunt fără Hristos, devin poveri, surse de neliniște și îngrijorare.
Maica Domnului ne poate sluji de icoană și model. Într-adevăr ea răspunde Bunei Vestiri aduse de Arhanghel cu rugăciunea: „Mărește sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 46-47).
Duhul Sfânt este apa vie care izvorăște din Biserica lui Hristos. Revărsată din belșug în ziua Cincizecimii, această Apă Sfântă a crescut, devenind fluviu. Și nu numai țărmurile sănătoase ale fluviului, dar și Marea Moartă a sufletelor noastre înverzesc și învie la atingerea cu Duhul Sfânt. Apele sărate se fac bune și dulci, fluviul se umple de pești, iar Iisus îi spune lui Petru: „De acum înainte, vei fi pescar de oameni” (Luca 5, 10).
Viaţa duhovnicească este viaţa adevărată. Tot restul e materie. Materie este şi trupul nostru; pământ luat din pământ. Pământ, apă, foc şi aer – din aceste patru materii este construit trupul omenesc. El este construit în chip atât de iscusit şi de minunat, că nu se poate arăta nici descrie – şi totuşi, trupul este în sine un lucru, nu este viaţă; este vehicul, nu este călător; este colivie, nu este pasăre.
În mai adâncul din tine, dincolo de toate dorinţele tale şi dincolo de nevoile care le generează, se află o altă dorinţă. Un alt Dor! Doar că, deocamdată, îl poţi sesiza doar ca pe un mare gol de care te temi şi pe care tot încerci să-l ocoleşti, să-l uiţi sau să-l umpli cu „altceva-uri”. Aşa a înflorit industria de surogate… Aşa ajung oamenii să sufere de bulimie sau de anorexie… Aşa ajung dependenţi de plăceri distrugătoare…
Nu trebuie să nu primim Duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui Har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre.
