La taina îndumnezeirii omului și a sfințirii zidirii participă fiecare persoană. Fiecare dintre noi slujește. Omul se oferă pe sine și darurile sale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi oferă omului darul Lui, Pâinea cea cerească, pe Fiul Lui, spre mâncare și băutură, dimpreună cu toate darurile dumnezeiești ale Sfântului Duh. Devenim sfinți, primim bucurie, pace, iubire, blândețe, Duh Sfânt. Nu ajungem sfinți prin viața noastră, ci Dumnezeu ne sfințește prin această legătură între schimburile de iubire dintre Dumnezeu și om.
Vorbind despre taina unirii, trebuie să luăm în considerare faptul că astăzi, mai mult decât în orice altă epocă, omul trăiește două stări potrivnice față de Liturghie: împrăștierea și dezbinarea. Nimeni nu-i mai poate țintui mintea într-un loc, ea fuge neîncetat. Existența omenească se împrăștie. Dar și dezbinarea este vizibilă în toate manifestările vieții omenești. Prima, împrăștierea, fărâmițează omul, îl sfărâmă. A doua, dezbinarea, îl dizolvă, îl descompune. Nu există armă sau leac mai eficient împotriva acestui bici dublu decât Liturghia, care, nu numai că ne unifică pe noi în noi înșine, dar ne și unește cu Dumnezeu, cu toți sfinții și cu toată zidirea.
Știm însă că lumea nu este stăpânită astăzi de chipul luminos al unui om, conducător înțelept sau proroc sau conducător duhovnicesc, ci este stăpânită de o concepție sindicalistă. Iar cuvântul „sindicalism”, cu toate sensurile sale, nu numai cu cel social, însemnează „înghesuială, îngrămădeală, târâre după altul”, și așa se ajunge până la o stare infantilă. Lipsește forma care unifică și stăpânește gruparea, faptul de a te lua după altul, stare în care oamenii ajung niște valuri purtate încoace și încolo, nu pot să acționeze, ci numai să se răscoale. În plus, lumea se află sub stăpânirea curentelor și sistemelor economice, filosofice, religioase, politice, naturaliste, un întreg sistem de ideologii, care nu-l unesc pe om cu ceilalti, ci îl însingurează de ceilalți, pentru că îl fac să simtă că el este cel adevărat. Dintr-o astfel de stare lipsește Dumnezeu și teologia.
Aceste două elemente ale lumii, împrăștierea și dezbinarea, au urmări profunde în viața psihologică și duhovnicească a persoanelor și, de aceea, Liturghia este altceva. Ea intră în societatea dezbinată, o ia, o unește cu spațiul liturgic și o preface într-un loc în care e cu putință să se aducă închinare lui Dumnezeu. Cum și-ar putea omul altfel închipui că rațiunea existenței sale este unirea cu Dumnezeu? Unde să-și aducă aminte de aceasta? Cum să priceapă asta? Cine să i-o spună? Toți aleargă, se îmbrâncesc, se zbat. Comuniunea personală, unirea cu Dumnezeu, care dăruiește pacea, bucuria și, în general, trăsăturile Dumnezeirii, fără ca personalitatea omului să fie distrusă, este ceva care se păstrează și se împărtășește numai în Liturghie.
Încă din vârsta celei mai fragede pruncii, omul încetează încet-încet, să crească împreună cu Dumnezeu. Copiii de azi sunt educați altfel, nu sunt educați în Dumnezeu. Omul nu se maturizează ca o personalitate dumnezeiesc-omenească. Ba chiar și creștinii înșiși făuresc adesea un creștinism la măsurile omului căzut. Omul trăiește lumea și acceptă Biserica. Acceptă Biserica și trăiește lumea. Are o viață de rând și prețuiește viața bisericească. Prețuiește viața bisericească și trăiește o viață de rând. Asta-i omul!
De aceea, de cele mai multe ori, și Liturghia doar înfrumusețează viața omului, dar nu o umple. Asta însă nu e o viață bisericească! Pierderea vremii și grijile înăbușă trăirea slujbei bisericești. Cine mai merge la Vecernie, la Utrenie? Câți fac Pavecernița? Cine cunoaște slujbele noastre? Cine respectă canoanele Bisericii? Bogăția slujbelor este dată la o parte, azvârlită într-un colț. Se crede că e de ajuns numai Dumnezeiasca Liturghie – și de multe ori nici măcar ascultarea ei în întregime – ca un fel de audiție și vizionare sfântă cu caracter săptămânal. Credincioșii noștri se mulțumesc cu simpla lor prezență în biserică. Unii, adăugând și Sfânta Împărtășanie, socotesc că sunt mai buni decât cei care numai șed. Dar astfel Liturghia, precum am spus, nu ne hrănește, nu ne schimbă, nu ne înalță la trăiri dumnezeiești. Credem în sfințenie și în arătarea dumnezeiască, dar nu înțelegem sfințenia ca părtășia și însușirea noastră personală și nu stăm „din tot sufletul și din toată inima” (Mc. 12, 30) înaintea arătării dumnezeiești, ca să devenim și noi sfinți. […]
Liturghia nu este doar o simplă săvârșirea a Dumnezeieștii Euharistii. Este alăturarea cerului și a pământului, a lui Dumnezeu și a oamenilor, a noastră, a tuturor, pentru că fiecare dintre cei prezenți, fiind de față, aleargă împreună, dar nefiind de față, produce o lipsă. Liturghia este viața întregii Biserici, de vreme ce Biserica îl mântuie pe om. Liturghia este lucrarea-energia făcătoare de viață a lui Dumnezeu, participarea omului la Dumnezeu. Așa tâlcuim Liturghia în diferitele dimensiuni pe care le ia și în legăturile noastre cu Dumnezeu.
Biserica este Liturghie și Liturghia este întreaga Biserică. Viața în Biserică este o slujbă duhovnicească. Nu numai o închipuire a slujbei din cer sau a slujbei veacului viitor, ci este însăși viața noastră, Însuși Hristosul nostru. Biserica lucrează în Hristos. Liturghia se lucrează în Hristos. „A lucra” înseamnă „a fi întors cu totul spre ceva, mă îndeletnicesc cu acel ceva, îl pregătesc, îl întregesc, îmi aduc toată ființa și mi-o unesc ontologic cu acel ceva”. Biserica este plecată și întoarsă spre Hristos, lucrează întru El și este lucrată de către El, Îl face prezent, oarecum. Îl naște înlăuntrul ei.
Prin urmare, „liturghiesc” înseamnă că eu Îl trăiesc pe Hristos. Duhul săvârșite prefacerea mea în Hristos, pentru că nu coboară pentru daruri, ci pentru mine. Prin urmare, și eu lucrez în Hristos. După cum se prefac pâinea și vinul, tot așa mă prefac și eu. La săvârșirea oricărei Taine, preotul se preschimbă. Aici însă preotul este și Hristos, și Tatăl, și orice alt lucru care se găsește la Liturghie. Este Dumnezeu și omul.
Dumnezeiasca Liturghie are punctul de plecare în întâlnirea lui Hristos cu Biserica și, prin urmare, în firea veșnică a Dumnezeirii și în iubirea dintre persoanele Sfintei Treimi. Aceasta, pentru că Biserica a existat în cer în comuniunea Persoanelor Treimice. Apoi s-a lărgit și la îngeri, iar apoi în rai. Acolo Hristos, ca preot al creației, săvârșite lucrarea de sfințire și de prefacere a țarânei în om, care nu putea să aducă slujbă lui Dumnezeu. Prin urmare, l-a făcut și pe om preot.
Așadar, Hristos îl slujește pe om și, în continuarea, omul ia asupra-și faptul de a sluji, de a liturghisi lui Dumnezeu. Dumnezeu a zidit lumea și inimile oamenilor ca să alcătuiască spațiul jertfelnicului, biserica acestei Liturghii a Persoanelor Treimile. Cosmosul este jertfelnicul în care se întinde preoția noastră, preoția tuturor credincioșilor, a tuturor celor botezați, ca să-și poată săvârși pretutindeni liturghia lor, iar inimile noastre sunt jertfelnicul pentru amestecarea noastră cu Dumnezeu. Cosmosul este spațiul unui dialog plin de iubirea și al unei goane de vânătoare între Dumnezeu, Cel iubitor, și omul liber. Dumnezeu ne-a dăruit lumea și cosmosul ca dar, iar noi Îi dăm în schimb pe noi înșine și toate ale noastre și ale lui Dumnezeu ca o mulțumire (euharistia) față de darul mântuitor al lui Dumnezeu. Vedeți, așadar, cât de locală, temporală, dumnezeiască, cerească și pământească este Liturghia. Este ceva neîntrerupt, după cum Dumnezeu este neajuns.
Căderea a întrerupt pentru o clipă această comuniune armonioasă. Întruparea Cuvântului însă vine foarte grabnic și o reface, și asigură de acum caracterul definitiv al Liturghiei. De atunci, de la întrupare, e valabil cuvântul parabolei: „Iată, toate sunt gata”, cheamă-i pe cei poftiți! Si continuă: „Silește-i să intre!” (Lc. 14, 17-23). Să nu credeți că „sileste-i să intre” reprezintă o violare a personalității și a voinței. Este un ebraism care arată iubirea, dragostea, și așteptarea plină de nădejde a lui Dumnezeu. Este ca și cum ar zice slugii: „du-te, aleargă, ostenește-te, străduiește-te să afle toți că cina este gata! Stăruie, convinge-i pe oameni, cazi la picioarele lor, pentru că asta este ceea ce caută!”. Si singurul lucru care rămâne este propria noastră iubire și propriul devotament. Pentru că, prin separarea și dezbinarea de care suferim înlăuntrul și în jurul nostru de la multele îndeletniciri cu care ne ocupăm, uităm de noi înșine. Ce să ne mai aducem aminte și de Liturghie! Fiecare legătură a noastră cu Dumnezeu este Liturghie.
E nevoie însă de o curățire personală ca să ne întâlnim în mod autentic, zi de zi, cu Dumnezeu. E nevoie de o dezlegarea din chingile celor deșarte și stricăcioase ca să ne legăm de Dumnezeu. […]
Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la sfintele slujbe