Crucea Domnului ne arată trei mari adevăruri. Mai întâi, că pentru a fi șters păcatul nostru cel greu, a fost nevoie ca Dumnezeu să Se pogoare trupește pe pământ, să devină om și să Se răstignească. A fost nevoie să se verse Sângele lui Hristos pe Cruce, ca să se spele întinăciunea păcatului. Și astfel, noi să putem găsi calea ce duce la izbăvire, la mântuire, la adevăr și la lumină.
Crucea reprezintă pentru noi – pentru creștini, pentru poporul care își face semnul înainte de orice faptă și la toate rugăciunile – suprema iubire a unuia pentru altul și suprema iubire a fiilor pentru neamul lor. Crucea presupune să mergi până la moarte, de bunăvoie, pentru ceilalți.
Egoismul l-a scos pe om din Rai, este un mare rău. Primii oameni, Adam şi Eva, erau simpli şi smeriţi, pentru aceea trăiau în Rai. Aveau, precum se spune în limbaj teologic, cele dintru început, adică harismele pe care Dumnezeu le-a dat la început, când l-a zidit pe om, adică viaţa, nemurirea, conştiinţa, stăpânirea de sine, iubirea, smerenia şi celelalte. Apoi diavolul a izbutit să-i înşele prin laudă.
Cei care se îndepărtează de Hristos se lipsesc de iluminarea dumnezeiască, pentru că lasă locul însorit şi, ca nişte neghiobi, merg acolo unde nu este soare şi astfel este firesc să răcească şi să se îmbolnăvească duhovniceşte. Deşi toţi am fost înzestraţi de Dumnezeu cu harismele potrivite fiecăruia, nu le folosim spre mântuirea sufletului nostru şi cea a semenilor noştri, ci, de cele mai multe ori, le folosim spre răul nostru şi al celorlalţi.
În 1960 eram diacon la mitropolia din Tesalonic şi am mers la o librărie religioasă ca să iau o carte: înăuntru l-am întâlnit pe părintele Leonida, predicătorul de atunci al Sfintei Mitropolii.
Să vorbeşti despre smerenie a fost totdeauna foarte dificil, întrucât cu adevărat poate vorbi despre smerenie doar cel ce s-a smerit. Câte ceva însă se poate spune, pentru a identifica o oarecare direcţie.
Cele duhovniceşti nu se dobândesc fără suferinţă. Ar trebui să adaug că, desigur, Bătrânul nu ţintea să dobândească vreun dar. Nicidecum. Dorea să câştige numai iubirea lui Hristos, nimic altceva.
Despre Duh ne spune Mântuitorul, numindu-L Mîngîietorul: „Când Eu voi trimite pe Mângâietorul, când El va veni, va vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată” (Ioan 16, 8).
Părintele vorbește despre viața ascetică din pustia Sfântului Munte și despre trezvia duhovnicească ca stare de continuă pocăință
Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de suportat pentru om. În răstimpurile, în general extrem de îndelungate, în care harul îl părăseşte pe om, Dumnezeu poate să-i apară ca un tiran neînduplecat. Omul care, în ciuda eforturilor şi ostenelilor sale împinse până la extrem, se simte părăsit de milostivirea dumnezeiască, îndură astfel de suferinţe încât ar renunţa, dacă ar fi cu putinţă, la orice formă de existenţă.
Când vorbim despre faptul că harul este cu omul, însă el nu-l simte, este vorba de o deosebită pronie a lui Dumnezeu pentru noi. Harul îşi poate ascunde prezenţa, dând omului din plin să simtă prezenţa în sine a liberei alegeri. Însă prezenţa lui se poate cunoaşte din faptul că omul îşi aminteşte de Dumnezeu, se înfrânează de la păcat, luptă împotriva patimilor. Într’o astfel de vreme, omului toate i se dau cu trudă şi cu durere. Astfel de părăsiri se aseamănă cu o mamă care, învăţându-şi pruncul să meargă, îşi ia mâinile de pe el, dar ea însăşi merge după el cu atenţie încordată, ca în clipa când este nevoie, din nou să-l reţină de la cădere cu mâinile sale.
Nu toţi oamenii reacţionează sau se poziţionează în acelaşi fel în fața problemelor vieții, a crizelor şi a încercărilor. Există cei care în adâncul unei crize se vor întâlni cu sinele lor mai profund şi vor scoate la iveală harisme şi capacităţi care trăiau despărţite și deconectate, ascunse în subteranele neputinţei existenţiale. Nu este greşită observaţia conform căreia numai înăuntrul unei crize şi în întâlnirea la limită cu sinele nostru, de cele mai multe ori, întâlnim şi darurile noastre „pierdute”.
Principala provocare cu care ne confruntăm astăzi este „răcirea dragostei” (cf. Matei 24, 12) din cauza atâtor rele care se întâmplă în jur, dar și pentru negrija noastră de suflet. Iar când inima se răcește și nu mai iubește cu iubirea hristică și jertfelnică, ne simțim mohorâți, lipsiți de bucuria autentică, singuri și înstrăinați, orfani rătăcind fără sens într-un univers absurd, atașați doar de plăceri sau satisfacții efemere ce devin un drog prin care încercăm să uităm de sine și de povara existenței.
„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Mt. 5, 5-8)
CONDACUL 1:
Pe cel îmbogățit cu dumnezeiasca învățătură, biserică vie a lui Hristos Dumnezeu, pe slava ierarhilor și podoaba cuvioșilor, pe cel cu multă smerită cugetare, pe împlinitorul iubirii și ochiul adânc înlăcrimat, să-l cinstim cu bucurie, din inimă strigând: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Dionisie, preaînțelepte!