Aşa vrea Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca făpturile lui să ceară, şi El să le dea toate câte sunt pentru mântuirea lor. Şi mai ales se apleacă în întregime spre cel care nu se luptă doar pentru sufletul lui, ci se interesează şi pentru sufletul semenului său.
„Auzul” lui Dumnezeu e atât de atent, încât se face, așa zicând, auzit și înspăimântă sufletul.
Când vorbim despre teologie ne referim la cuvântul despre Dumnezeu şi despre ce voieşte Dumnezeu să facem în viaţă. Teolog este cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi apoi transmite mai departe această experienţă, spre a-i învăţa şi a-i îndruma pe ceilalţi creştini. Am putea spune, folosind o pildă din viaţa noastră biologică, că teolog este acela care inspiră viaţa Bisericii, viaţa Revelaţiei, adică însuşi Paradisul, iar acest oxigen intră în fiinţa sa şi îl face viu, iar apoi expiră această viaţă în mediul în care trăieşte. Astfel, eshatonul se uneşte organic cu organismul viu care îl trăieşte, cu realitatea prezentă.
O femeie, cândva, i-a spus:
– Părinte, mă mânii foarte repede.
„Doamne, dă‑mi mie să întâmpin cu linişte sufletească tot ceea ce îmi va aduce ziua care vine. Dă‑mi mie să mă încredinţez cu totul voii Tale sfinte…” Rugăciunea ultimilor stareţi optineni este introdusă astăzi în multe cărţi de rugăciuni. A fost alcătuită în vremuri când nimeni din obştea monahală a Optinei nu ştia la începutul zilei ce se va întâmpla cu mânăstirea până la asfinţitul soarelui. În 1923, Pustia Optina a fost lovită din nou: „cooperativa agricolă” sub a cărei formă a existat o vreme mânăstirea a fost desfiinţată, iar în locul acesteia s‑a înfiinţat un muzeu. Bisericile, trapeza, schitul, 70 de hectare de pădure ce aparţineau mânăstirii şi chiar cimitirul au intrat sub administrarea muzeului. Au fost lăsaţi zece‑cincisprezece monahi, în calitate de paznici şi muncitori, iar celorlalţi li s‑a poruncit să părăsească mânăstirea. Datorită rugăciunilor ţăranilor, monahilor li s‑a permis să mai slujească în biserica Icoanei Maicii Domnului Kazanskaia. Părintelui Nikon Beliaev i s‑a îngăduit să rămână preot slujitor. Ca un căpitan al unei corăbii ce naufragiază, Părintele Nikon nu a părăsit mânăstirea până în ultima clipă.
Să fim râvnitori. Râvnitor este acela care Îl iubeşte din tot sufletul pe Hristos şi în numele Lui slujeşte omului. Iubirea către Dumnezeu şi către om – acestea sunt pereche, nu se despart. Patimă, dor, lacrimi, cu străpungere, nu cu un anume ţel. Toate din inimă!
Cuviosul Isaac Sirul se numără printre marii părinţi duhovniceşti ai Răsăritului creştin. El rămâne însă un autor apofatic, care se vrea descoperit nu atât în detaliile unei biografii temeinice, precise, cât mai ales în pliurile adânci ale scrierilor sale inspirate de sus şi pline de viaţă: „Nu ştiu – scria Isaac – cum m-am învrednicit de un asemenea har: de a povesti iubirea lui Dumnezeu”.
Soarta sufletelor repausate este legată lăuntric cu viaţa şi lucrarea celor ce vieţuiesc pe pământ. Faptele noastre, lucrările noastre, unesc prezentul cu trecutul şi cu viitorul: cu trecutul ca rezultat a ceea ce a fost, cu viitorul ca temei a ceea ce va fi pe baza a ceea ce am făcut. Faptele slujesc ca legătură între lumea văzută şi lumea nevăzută, între cei vii și cei adormiţi. Activitate a noastră oglindeşte prezentul, trecutul şi viitorul: slavă şi veşnică pomenire celor ce au lucrat binele, celor ce au semănat sămânţă bună în creşterea duhovnicească a omenirii. Repausaţii au semănat şi noi ne bucurăm de roadele muncii lor duhovniceşti. Lucrarea noastră cea de acum are drept temelie lucrarea părinţilor noştri, care prin duhul lucrării lor vieţuiesc încă printre noi.
Ştiţi, oare, cine sunt cei mai mari neştiutori?
Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa… Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri… (Evrei 13, 7-9)
Să ştiţi că Evangheliile sunt cărţi ocazionale. Nu sunt cărţi scrise ca să rămână posterităţii. Sunt un fel de scrisori, un fel de revărsări de suflet pentru anumite trebuinţe ale oamenilor care doreau să ştie ceva despre Domnul Hristos şi atunci, Sfinţii Evanghelişti au scris cărţile ca nişte cărţi ocazionale. Singura carte a Noului Testament care e scrisă ca un fel de studiu e Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel.
Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră; bună, iar nu vicleană şi interesată. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli. Acest suflet trăieşte cu pace lăuntrică şi este într-o relaţie bună cu toţi oamenii şi cu întreaga zidire.
Fiii lui Israel, când au ieşit din Egipt şi mergeau spre pământul făgăduinţei, au fost muşcaţi de şerpi. Dumnezeu, milostivindu-Se de ei, i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă într-un copac înalt, pentru ca oamenii care fuseseră muşcaţi să privească la acel şarpe, spre vindecarea lor. Şi ei, privind astfel, s-au vindecat (Numeri 21, 6-9).
Părinte, unii dintre tinerii de astăzi cred că a te mântui e mai ușor în călugărie ca în familie.
Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însă, în realitate, fiecare își merge pe calea lui. Nu se poate spune că toată lumea, ca să se mântuiască, trebuie să se călugărească. Și în mănăstiri sunt căderi, și în viața comună sunt ridicări. Martiri, în general, n-au fost dintre călugări, au fost dintre oameni obisnuiți.
Un oarecare om bogat slujea cu mare osârdie, împreună cu toată casa lui, oaspeţilor, căci în fiecare zi aducea străini la masa sa. Şi într-o zi a venit un străin, împreună cu mulţi alţii, şi l-a dus şi pe acesta la masa sa. Însă când a vrut, după obiceiul smereniei sale, să-i toarne apă pe mâinile lui şi s-a întors să ia ibricul cu apă, îndată nu l-a mai văzut pe acela, pe ale cărui mâini voia să toarne apa. Şi, făcându-se lucrul acesta, se mira omul singur întru sine.
Nu de puține ori ne lovim, atunci când ieșim pe stradă, de comportamentul grosolan al semenilor noștri. De lipsa de respect, care a devenit un ingredient aproape indispensabil în viața noastră cotidiană – respect pe care, în orice societate normală, tânărul i‑l datorează maturului și bătrânului, copilul părintelui, subordonatul superiorului său ierarhic. Din această cauză avem adesea senzația că înșelătoria, lipsa cuvântului dat, disprețul față de cel de lângă noi nu doar că nu mai sunt amendate ca atitudini anormale, ci tind să devină rețete pentru succes în lumea concurențială de astăzi.
Vă invităm să citiți câteva cuvinte minunate despre bucurie a Starețului Moise Aghioritul. (1)
„Cine nu vrea să fie bucuros? Bucuria reprezintă o dorinţă seculară care se întâlneşte la nivel panantropic. Bucuria are o mare însemnătate în viaţa noastră.
Semnificaţia acesteia este cunoscută şi nu este nevoie să fie analizată. Astăzi, se pare că şi-a pierdut sensul ei adevărat. Suferinţa domină, iar bucuria lipseşte, sau bucuria este prezentată nu în forma ei pragmatică, esenţială şi întreagă, ci în substitute ieftine care amplifică suferinţa sufletului (psyhé).