— E bine să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea, dar ca să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea trebuie să avem şi un program care să ne pună în faţa lui Dumnezeu: un program de rugăciune de dimineaţă, să începem ziua cu Dumnezeu, un program de rugăciune de seară, ca să mulţumim lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut.
„Se cuvine ca sufletul cel fecioresc, pentru a se alipi de Dumnezeu să se curățească nu numai de păcatele cele văzute, adică de desfrâu, de ucidere, de furt, de cuvinte urâte, de minciună, de iubirea de argint și de lăcomie,
Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie. Să rabzi orice osteneală şi mâhnire şi primejdie ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voia lor.
Soarele, răsărind, trimite lumina sa pretutindeni, dar cei ce au boală la ochi, căutând la lumină, se vatămă. Cine este dar pricina vătămării: lumina sau boala ochilor? Arătat este că boala ochilor, iar nu lumina. (Arhimandrit Paulin Lecca)
Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Nu spune Apostolul Pavel – în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi (II Cor. 4, 8)?
Numai oamenii trecuţi prin filiera necazurilor şi ispitelor şi încercaţi ca aurul în cuptorul smereniei pot deveni mai ascultători. Înlăturându-le zgura minciunii, sădită de tatăl minciunii, sufletul lor devine ca o ceară moale pe care se imprimă cu uşurinţă Adevărul întrupat. Iar cel ce purcede din Adevăr, din Adevărul întrupat, va căuta să nu mai aibă nici un amestec cu minciuna.
„Căci răbdarea pune în siguranță pe toate cele plăcute Lui, ajută la îndeplinirea tuturor poruncilor Lui: întărește credința, asigură pacea, păzește dragostea, învață umilința, așteaptă căința, cheamă pocăința, conduce trupul, păstrează spiritul, înfrânează limba, stăpânește mânia, înfrânge ispitele, alungă scandalurile, consfințește martiriile, mângâie pe cel sărac, temperează pe cel bogat, nu nimicește pe cel slab, nu-l semețește pe cel sănătos, îl desfată pe cel credincios, îl găzduiește pe străin, îl încredințează pe serv stăpânului și pe stăpân lui Dumnezeu, împodobește pe femeie, îl dovedește pe bărbat; este iubită în copil, lăudată în tânăr, respectată în bătrân; este frumoasă pentru ambele sexe, la orice vârstă.
„ (…) cele spuse de Apostol în epistola către Tesaloniceni (I Tesaloniceni 5, 23) cărora le dorește să li se sfințească în întregime, fără de prihană, trupul și sufletul și duhul și să se păzească întru venirea Domnului Iisus Hristos, prin trup înțelegând partea vegetativă, prin suflet pe cea afectivă și prin duh pe cea cugetătoare.
Noi spunem de obicei: „Dumnezeu m-a părăsit, Dumnezeu m-a abandonat, Dumnezeu nu are grijă de mine, Dumnezeu nu mă ascultă…”. Dar nu-L lăsa tu pe Dumnezeu! Ai posibilitatea să Îl prinzi și să nu Îl mai lași să plece! Cum? Prin credință, prin rugăciune, prin nădejde! Știți ce înseamnă să Îl ții în brațe pe Hristos și să Îi spui: „Nu Te las să pleci!”?
Se cuvine, mai întâi, ca acela care se apropie de Domnul să se silească să facă binele, chiar dacă inima lui nu vrea; să aștepte cu credință neșovăielnică mila Lui, să se silească să fie îndurător, să aibă inimă milostivă, iar atunci când este disprețuit să fie îndelung-răbdător și să nu se indigneze, precum spune Apostolul: Iubiților, nu vă răzbunați singuri (Romani 12, 19).
Dacă pedeapsa ar ajunge din urmă îndreptarea, lumea s-ar fi pierdut şi s-ar fi distrus pe deplin. Dacă Dumnezeu ar fi fost grabnic spre pedepsire, Biserica nu l-ar fi dobândit pe Pavel. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu l-a făcut pe prigonitor apostol şi propovăduitor. Bunătatea lui Dumnezeu l-a schimbat pe lup în păstor; îndelunga răbdare a lui Dumnezeu l-a făcut pe vameş evanghelist.
Toate aceste tehnici nu reprezintă rugăciunea contemplativă, ci o asceză eliberatoare pur negativă, care pregăteşte o formă a acesteia. Abia atunci când atenţia este unificată şi localizată până în punctul în care se ajunge la o concentrare deplină, lucrarea duhovnicească. În aceasta, rugăciunea în sine ar trebui să fie un factor stabilizator; nu ar trebui să distrugă unitatea prin apelul la o singură parte a fiinţei umane – intelectul, sentimentul sau voinţa -, ci mai degrabă să înfăptuiască înlăuntrul său/în sine concentrarea şi unitatea şi să fie instrumentul prin care se realizează unirea cu Dumnezeu în minte, trup şi suflet.
În viaţa duhovnicească omul este pândit de felurite şi înfricoşătoare amăgiri. Una dintre ele este să creadă că el gândeşte, vorbeşte şi acţionează insuflat de Duhul Sfânt, atunci când lucrul acesta nu este adevărat. In Pateric şi în Vieţile sfinţilor se pomeneşte de mulţi monahi înşelaţi în acest chip, care, socotind că au pe Duhul Sfânt în ei, de fapt căzuseră pradă vicleniei diavoleşti.
„Toți drepții au mers pe drumul cel strâmt și plin de încercări, au fost prigoniți, au fost puși la cazne, au fost ocărâți (s-au îmbrăcat) în piei de capră, au trăit în peșteri și în crăpăturile pământului (cf. Evrei 11, 37-38). Tot așa și Apostolii, până în ceasul de acum, spune (Apostolul Pavel), flămânzim, însetăm, suntem goi, ocărâți și pribegim (I Corinteni 4, 11).
Toţi creştinii care îşi simt conştiinţa împovărată de păcate şi, mai ales, cei care vor să se împărtăşească trebuie să se spovedească sau să se mărturisească preotului duhovnic. Sunt obligaţi însă la mărturisire chiar şi aceia cărora li se pare că n-au nimic pe conştiinţă. Iată ce spune despre aceasta Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului: „Şi cei cărora li se pare că nu sunt căzuţi ‒ ceea ce, precum se ştie, nu se poate ‒, toţi sunt datori să se pocăiască.
Iz de tămâie mai răzbate prin aerul proaspăt al iernii, amintindu-ne de frumoasele Sărbători, care au rămas în urmă. Iar viața Bisericii urmează cursul firesc, cuvântul lui Dumnezeu fiind rostit în continuare de la înălțimea amvoanelor pentru ca viața noastră să rămână ancorată în Hristos.
Ştiţi ce zicea un Sfânt Părinte din Pateric: „Într-o zi poţi ajunge la măsură dumnezeiască!” ‒ aşa de scumpă este o zi!
Deci trebuie să fim permanent preocupaţi de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, de neschimbat, de neuitat: mântuirea!