– Gheronda, Sfântul Isaac Sirul spune: „Inima milostivă este o inimă care arde pentru întreaga zidire…”.
– Da, aşa este: „o inimă care arde” şi pentru animale, chiar şi pentru demoni. Omul duhovnicesc îşi dăruieşte dragostea mai întâi lui Dumnezeu, apoi oamenilor, iar preaplinul dragostei lui îl dăruieşte animalelor şi întregii zidiri. Această dragoste dumnezeiască le înştiinţează şi pe animale, care îl simt pe omul care le iubeşte şi suferă pentru ele. Atunci ele se apropie de om fără să se teamă. Chiar şi animalele sălbatice pot deosebi pe un om care le iubeşte de un vânător care vrea să le omoare. De vânător fug, iar de omul care le iubeşte se apropie. Nu credeam că se poate întâmpla acelaşi lucru şi cu şerpii, pentru că ştiam că şarpele este singurul animal care nu este iubit de oameni. Am observat însă mai târziu că şi şerpii simt dragostea omului şi se împrietenesc cu el. Dacă omul se pune în situaţia şarpelui şi suferă pentru el, acesta simte îndată şi se apropie de om ca de un prieten. Este ca şi cum ar spune: „Slavă Ţie, Dumnezeule, am găsit şi eu în cele din urmă un prieten!”.
– Acesta este instinctul pe care îl au?
– Dumnezeu le-a dat şi lor ceea ce le este necesar pentru a supravieţui; le-a dat intuiţia. După cădere omul s-a lipsit de cele mai presus de fire, dar i-a rămas mintea, raţiunea. De pildă, acolo unde văd platani, oamenii îşi dau seama că există şi apă; o caută şi o găsesc. Pe când animalele sunt înştiinţate despre asta de parcă ar avea radar. Cămila, când se află în deşert şi însetează, aleargă singură către locul unde există apă, iar cămilarul o urmează. Este ca şi cum ar primi o telegramă.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Editura Evanghelismos, 2007, pp. 232-233