Avem impresia că viaţa duhovnicească şi intelectuală îşi au originea în trupul pe care-l primim de la părinţii noştri. Însă, după firea lui, duhul nostru este cu totul altul. În măsura în care noi lăsăm acest duh să sporească în noi, înţelegem că originea îi este în Dumnezeu. Vreau să spun că pricepem că el nu provine de la fire, ci ne vine de la Dumnezeu. Fiinţa noastră cea adevărată începe prin existenţa noastră, adică prin naşterea noastră în trup.
Iată potopul cu foc pe care îl vedeţi anunţat în ziare, vine şi bate la uşă. Nu vom putea scăpa, că va veni fără veste ca fulgerul cerului, aşa cum spune Mântuitorul: Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului!
De ce le merge bine celor răi?… De ce încercările şi necazurile îi izbesc, de regulă, tocmai pe cei care Îl caută pe Domnul şi mântuirea?… De ce sunt parcă mai feriţi de încercări cei care trăiesc în nepăsare de cele sufleteşti şi se tăvălesc în toate patimile şi păcatele?…
Documentarul despre viața Sfântului Iosif Isihastul realizat de Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, cu Jonathan Jackson în rol principal, este de acum disponibil online în LIMBA ROMÂNĂ!
Auzim cum oamenii se întreabă între ei: „Al cui eşti?” Şi primesc răspunsul: „Sunt robul cutarelui domn sau sunt fiul cutarelui tată şi altele asemenea”. Când creştinul primeşte această întrebare, ce ar trebui să răspundă? Cu adevărat, oricare creştin ar trebui să răspundă astfel: „Sunt robul lui Hristos, căci îl mărturisesc pe Hristos Domn al meu”. (I Corinteni 7, 22; Romani 10,9; Coloseni 3,24)
“Creştinul, chemat fiind la patria cerească, ştiindu-se aici pe pământ ca un peregrin şi ca un venetic, nu trebuie să-şi lege inima de nimic pământesc“.
“Diavolul există şi lucrează în inima noastră prin aceea că noi ne legăm de lucruri pământeşti“.
Trebuie subliniată încă o dată coincidența profundă între iubire și cunoașterea lui Dumnezeu într-un act în mod indivizibil iubitor și înțelegător, în mod inseparabil unul în inima-minte.
Vrei să știi cum e omul lui Dumnezeu? Învață să-l recunoști din tăcerea lui necontenită, din plânsul și din luarea-aminte statornică la el însuși.
Vrei să știi cum e omul cu inimă spartă? Învață să-l recunoști după râul vorbelor lui, după simțurile lui tulburate și pornirea de a se sfădi pentru a avea dreptate în orice spune. Cine a gustat adevărul nu se mai sfădește pentru el.
Capătul virtuții este iubirea lui Dumnezeu, care este desăvârșită și absolută. Când sufletul nostru este mistuit de dorul dumnezeiesc, atunci buna-pătimire a trupului se veștejește.
În Duminica a XIII-a după Rusalii numeroși credincioși s-au rugat alături de obştea Mănăstirii Suruceni la Sfânta Liturghie. Răspunsurile la strană au fost oferite de corul mănăstirii. Parabola Evangheliei din această Duminică este una istorico-profetică, reprezintând un rezumat al istoriei neamului omenesc, în general, dar în special al poporului ales. Biserica ne prezintă tulburătoarea pildă a lucrătorilor viei acum, la început de toamnă, când adunăm roadele câmpului, dintr-un motiv bine definit: ne îndeamnă să reflectăm, ce fel de lucrători suntem fiecare în „via” Domnului?
Cel mai adesea avem de-a face cu boli de lungă sau de scurtă durată care duc la moarte, mai curând decât cu morţi subite sau cu bătrâneţea care ne antrenează treptat spre mormânt… sau spre eliberare – depinde de punctul de vedere pe care l-am îmbrăţişat. Eliberarea este cea de pe urmă întâlnire, suprema întâlnire spre care fiecare dintre noi, fie că suntem sau nu conştienţi, năzuim cu toată fiinţa noastră în tot timpul vieţii pământeşti: întâlnirea faţă către faţă cu Dumnezeul cel Viu, cu viaţa veşnică, părtăşia noastră cu El.
Bănuiesc că un motiv al procentului mare de părăsire a Bisericii de către tineri este acela că nu am reuşit ca participarea la viaţa sacramentală şi liturgică a Bisericii, sau viaţa ortodoxă în general, să devină o experienţă fericită. Alte priorităţi s-au interpus în raport cu participarea regulată la Liturghie.
Un om gospodar avea un singur fiu. El a înfiat un sărac și a început să îl privească la fel ca pe un fiu de sânge. La cel înfiat însă a venit într-ascuns un vrăjitor negru și l-a înduplecat să fugă din casa binefăcătorului său, făgăduindu-i că prin vrăjile sale îl va ajuta să dobândească mai mare slavă decât slava aceluia.
Unora Părintele le dădea o astfel de pravilă: „De treizeci de ori «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!»; de zece ori «Preasfântă Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-mă!»; de zece ori «Sfinte îngere al lui Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine!»; de zece ori «Toți Sfinții, rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine!», și așa toți Sfinții vor striga în ceruri: «Doamne, miluiește!», și îți vor fi ție pricinuitori de câștig”.
Prin urmare, să ne sârguim, fraţii mei iubiţi, să găsim pe Hristos şi să-L vedem, să vedem cum sunt frumuseţea şi farmecul Lui, fiindcă pe mulţi oameni îi vedem răbdând, pentru pofta unor lucruri vremelnice, osteneli şi chinuri multe, şi făcând călătorii lungi, ba chiar dispreţuind până şi femeile şi copiii, şi orice altă slavă şi desfătare, şi nepreferând nimic altceva decât voia proprie, ca nu cumva să nu-şi atingă scopul lor.
Rugăciunea minţii se săvârşeşte numai de către cel ce a dobândit harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să se facă sub înrâurirea cugetului: „Să o învăţ, să o izbândesc, să ajung la ea!”, căci poate duce la egoism şi la mândrie. Este nevoie de experienţă, de dor fierbinte, dar întru cuminţenie, cu băgare de seamă şi înţelepciune. Un singur gând – „Sunt sporit” – le pierde pe toate. Cu ce să ne mândrim? N-avem nimic al nostru. Lucrurile acestea sunt subţiri.