“În vremea aceea S-a dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor mult. Iar când s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau un mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din oraş popor mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de cosciug, iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească. Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: un prooroc mare s-a ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.” (Luca VII, 11-16).
Aţi auzit astăzi, în citirea Evangheliei, cum Domnul Iisus Hristos l-a înviat în mod minunat pe fiul văduvei din oraşul Nain. Ştiţi că Domnul i-a înviat şi pe fiica lui Iair, şi pe Lazăr cel aflat în mormânt de patru zile. Oamenii necredincioşi râd pe seama credinţei noastre în învierea morţilor, considerând-o basm, legendă.
Dar straniu, cu toate acestea ei cred cu naivitate că morţii pot fi înviaţi prin metode ştiinţifice.
În oraşul Taşkent, odată, s-a crezut într-adevăr că poate fi înviat un copil mort deja de doi ani, al cărui trup fusese îmbibat cu acid azotic… Noi, creştinii, nu credem în asemenea „minuni” ştiinţifice, dar credem că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. …..
Pildă spune că într-un orăşel mic, Nain, era dus spre înmormântare singurului fìu al unei văduve nefericite. Domnului Iisus Hristos i S-a făcut milă de ea, i-a oprit pe cei care purtau sicriul şi a spus: Tinere, ţie-ţi spun scoală-te! Şi s-a sculat mortul şi s-a ridicat, privind cu uimire.împrejur.
Cu frică şi cu evlavie citim despre învierea fiicei lui Iair, ascultăm cu frică şi cu cutremur cum a fost înviat Lazăr, citim în Faptele Apostolilor că Sfântul Petru a înviat-o pe creştină Tăviţa. El i-a scos pe toţi din cameră, s-a rugat şi a spus: Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzându-l pe Petru, a şezut. El, dându-i mâna, a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie (Fapte 9, 36-41).
Noi credem din toată inima în faptul că, cu ajutorul numelui Domnului Iisus Hristos, putem face totul, că toate sunt în puterea Lui, totul este posibil, totul e realizabil. Aşadar nimeni dintre noi să nu se îndoiască despre veridicitatea acestor învieri minunate!
Dar să ne gândim: de ce Domnul Iisus Hristos învia morţii? Ce L-a determinat la aşa ceva? Dragostea şi compătimirea pentru omul cel căzut, condamnat la moarte, Îl îndeamnă spre aceasta. Citim în Evanghelie că, înaintea învierii lui Lazăr, Hristos era emoţionat şi I-au curs lacrimi din ochii sfinţi… nu putea să privească cum se sfâşiau de durere Marta şi Maria, surorile lui Lazăr. Milă şi dragostea Îl călăuzeau atunci. Dar oare numai mila? Doar dragostea? A fost şi o altă cauză: trebuia să arate neamului omenesc că El, Domnul Iisus Hristos, este stăpân şi peste moarte. Era necesar ca oamenii, văzându-L pe cruce răstignit, să nu se tulbure.
Trebuia să arate că El putea să nu moară, dar de bunăvoie S-a dat pe Sine la moarte, pentru a ne mântui pe noi toţi din moartea cea veşnică. A fost şi o a treia cauză. Învierea lui Lazăr trebuia să însemne pentru noi chipul învierii noastre duhovniceşti, al mântuirii din moartea păcatelor spre viaţa veşnică.
Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte că învierea noastră din moartea păcatelor la viaţa veşnică a fost principalul scop al Domnului Iisus Hristos. Pentru aceasta a venit El pe pământ, pentru aceasta S-a adus pe Sine jertfă.
Pătrundeţi sensul cuvintelor Apostolului Pavel despre Hristos: Căci întru El locuieşte trupeşte toată deplinătatea Dumnezeirii, şi deplini sunteţi voi întru El Cel ce este Cap a toată Domnia şi Stăpânia. Întru El aţi fost tăiaţi împrejur cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii întru tăierea împrejur a lui Hristos (Coloseni 2, 9-11).
În Vechiul Testament, lui Moise i s-a dat porunca tăierii împrejur. În Noul Testament ea este abandonată; nu mai trebuie să ne tăiem împrejur trupeşte, fiindcă în Hristos primim tăierea împrejur duhovnicească, ce are drept scop dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos.
Îngropaţi fiind împreună cu El prin Botez – spune Apostolul Pavel -, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu Cel Ce L-a înviat pe El din morţi. Iar pe voi, care eraţi morţi în fărădelegile şi în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii împreună cu Sine, iertându-ne toate greşalele, ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi L-au luat din mijloc, pironindu-L pe cruce (Coloseni 2, 12-14).
Pe voi, care aţi fost morţi în păcate, Domnul v-a chemat la învierea duhovnicească. Vă este clar, aşadar, ce înseamnă să fii mort în păcate? O, da! Păcatul şi moartea sunt inseparabile. Oare viaţa în păcate, în poftele trupului nu este o moarte lentă? Oare desfrânarea şi preadesfrânarea, nepedepsite de vreo boală rea, nu duc la moarte? Oare beţia nu distruge trupul, iar sufletul nu-l coboară până la starea animalică? Oare minciuna nu putrezeşte omul, cum carii mănâncă lemnul? Oare mândria şi preaînălţarea, vorbirea de rău şi defăimarea nu resping prin mirosul lor urât? Iar vorbirea de rău este mirosul morţii. Viaţa în păcate, în slujirea josnică a patimilor şi poftelor, nu este viaţă, ci descompunere. Descompunerea duce la moarte. De la aceasta descompunere se moare, mor cu această moarte duhovnicească mii şi milioane de oameni nefericiţi care nu L-au găsit pe Hristos, care nu caută la El mântuire din descompunerea duhovnicească.
Iar pe noi, cei care înţelegem aceasta, care L-am primit pe Hristos în inima noastră şi am primit de la El puterea de a fi copii ai lui Dumnezeu, Domnul ne cheamă să renaştem: Dacă, într-adevăr L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Iisus, să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptatea şi în sfinţenia adevărului (Efeseni 4, 21-24).
Ca pe nişte haine murdare, vechi, îmbibate de necurăţie, trebuie să aruncăm de pe noi păcatele, trebuie să ne curăţim de această îmbrăcăminte urât mirositoare, cu toată inima să dorim haină albă şi curată, să ne dezbrăcăm de omul cel vechi, care se descompune în pofte şi păcate, şi să ne îmbrăcăm în cel nou, zidit după chipul lui Dumnezeu – să ne îmbrăcăm în Hristos!
Iată spre ce ne îndeamnă Domnul, iată pentru ce era necesară învierea morţilor, această preînchipuire a învierii duhovniceşti, dezbrăcarea omului cel vechi şi îmbrăcarea lui în cel nou, zidit după Dumnezeu în curăţie şi.adevăr.
Pentru aceasta a venit Domnul Iisus Hristos în lume şi a suferit moarte mucenicească, îngrozitoare, pentru a ne izbăvi din stăpânirea diavolului, care ne ademeneşte cu păcatele şi ne duce la moartea veşnică. Hristos ne-a dat putere să fim copii ai lui Dumnezeu şi în numele Lui să călcăm pe diavolul, să zdrobim capul şarpelui. Trebuie doar să vrem, trebuie să primim această putere din mâinile lui Hristos, trebuie să ne ruşinăm de mirosul nostru urât al păcatului şi de necurăţia noastră şi să dorim sfinţenia în Dumnezeu şi adevărul. Şi dacă se va atinge de inima noastră harul lui Dumnezeu, dacă ne vom înnoi mintea, atunci va trebui să ne trăim viaţa cu totul altfel – o viaţă strălucind de curăţie şi de sfinţenie. Ar trebui ca atunci, lepădând minciuna, să grăim adevărul fiecare cu aproapele sau, căci unul altuia ne suntem mădulare (Efeseni 4, 25). Trebuie să urâm minciuna, fiindcă tatăl minciunii este diavolul. Mâniindu-ne, nu trebuie să greşim – soarele să nu apună peste mânia voastră (Efeseni 4, 26). Trebuie să fim liniştiţi şi blânzi, iar nu mânioşi, aspri şi necruţători.
Cine a furat să nu mai fure, ci mai degrabă să se ostenească lucrând cinstit cu mâinile sale, ca să aibă să dea celui ce are nevoie. Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci numai cel care este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, pentru ca el să dea har celor ce-l aud. Să piară de la voi toată amărăciunea şi întărâtarea şi mânia şi strigarea şi blasfemia împreună cu toată răutatea. Ci fiţi buni între voi, milostivi, iertându-vă unul altuia, aşa cum şi Dumnezeu v-a iertat vouă întru Hristos (Efeseni 4, 28-29, 31-32)……
Și atunci vom trăi o viaţă nouă, ca cei renăscuţi cu adevărat în apa Botezului, ca unii care am murit păcatului. Atunci vom fi ucenici adevăraţi şi autentici ai lui Hristos!
Să dorim această minunată renaştere duhovnicească, această viaţă nouă, curată şi sfântă! Să cerem de la Dumnezeu ca, prin harul şi milostivirea Sa, să dezbrace de pe noi chipul urât mirositor al omului care se descompune în păcate şi pofte, şi să ne îmbrace în hainele luminoase şi curate ale vieţii veşnice. Amin!
Sfântul Luca al Crimeei