Ce se poate face cu gândurile care fug în toate părţile în timpul cititului şi al rugăciunii? Nimeni nu scapă de asta. Nu este nici un păcat în asta, dar este nepotrivit. Este păcat atunci când cineva de bună voie încurajează gânduri străine, dar când ele aleargă involuntar, este vreun păcat? Greşeala vine atunci când omul a observat că gândurile îi rătăcesc şi nu le stăpâneşte. De îndată ce observi că gândurile o iau razna, înfrânează-le, aceasta trebuie să faci.
Rugăciunea cu lacrimi a săracului sau a văduvei, făcută din inimă, poate fi considerată rugăciune puternică, ca şi Rugăciunea lui Iisus?
Atât rugăciunea săracului şi a văduvei, cât şi a monahului, dacă se face cu umilinţă, cu lacrimi şi cu statornicie, este puternică şi roditoare de pocăinţă adevărată. Plânsul „este bold de aur al sufletului“, spune Sfântul Ioan Scărarul (Cuvântul 7), şi „cela ce se roagă cu lacrimi de căinţă pentru păcatele sale şi cu durere în inimă că a întristat pe Dumnezeu, unul ca acela se curăţeşte de toată întinăciunea cea simţită şi cea gândită, prin această rugăciune, de va fi statornică“ (Scară, Cuvântul 7).
În cea de-a treia Duminică de după Paşti, cea a Femeilor Mironosițe, numeroși credincioși au participat alături de obștea monahală la Sfânta Liturghie oficiată de preoții slujitori ai așezământului monahal. Rânduiala Bisericii a lecturilor biblice ne propune în această Duminică evocarea Femeilor Mironosiţe, celor dintâi vestitoare ale Învierii Domnului.
Eu aș zice să ne rugăm pentru pacea între creștini; asta ar fi o rugăciune curată: pentru pacea între creștini. Dar nu pentru unirea bisericilor, fiindcă asta înseamnă că, pe undeva, trebuie să se cedeze. Nu pot două săbii să stea în aceeași teacă.
Este foarte important să păstrăm unitatea în duh în Biserică.
Cât de mult ne împărtășim prin simțurile trupești de lucrurile văzute! Cu vederea, de pildă, îi fixăm pe trecători, fețele, mersul, costumele lor și, deseori, ne lăsăm atrași în chip păcătos; îndeobște, întrebuințăm toate simțurile noastre într-un chip pătimaș, prin toate simțurile se străduiește vrăjmașul să depărteze de Dumnezeu inimile noastre.
Să știi că după cuvintele tale te va judeca. Sau după cuvintele tale te vei bucura! Că este o foarte mare rușine să vorbești de rău pe fratele tău de drum, în luptă cu același dușman nesuferit, diavolul!
Este foarte mare darul să ai pe cineva lângă tine! În iad este o mare fericire, cum zice Sfântul Macarie, când se vede unul cu altul.
Nu deznădăjdui dacă ai căzut, ci ridicându-te degrabă, fă metanie și spune: „Iartă-mă, Doamne Hristoase, sunt om și sunt slab”.
Cuvintele Mântuitorului: „Fericiți cei sãraci cu duhul, cãci acelora este Împărăția cerurilor” au legătură cu smerenia?
– Chiar despre ei vorbește! Fericiți cei smeriți! Iar aceasta, pentru cã, vã spun, identitatea e chiar cu Hristos. Căci El S-a smerit. Și se smerește continuu. Cine s-a smerit, este în identitate cu El. Ferice de el! E smerit; își vede de mersul vieții lui mai departe; este umilit de cãtre toatã lumea.
Slavă lui Dumnezeu, Care te înţelepţeşte şi-ţi dăruieşte odihnă în recunoaşterea neputinţelor tale, prin care ajungi la smerenie! Având buna dorinţă de a împlini voia lui Dumnezeu, avem nevoie şi de ajutorul Lui; pe lângă asta, nu trebuie să uităm următoarea poruncă dumnezeiască:
Să aveţi neîncetat pomenirea lui Dumnezeu. Astfel mintea voastră va dobândi tărie. Tăria minţii vine din trezvie. Trezvia este dragostea pentru Dumnezeu. Este să ai întotdeauna în mintea şi în inima ta pe Hristos, chiar şi când te îndeletniceşti cu alte treburi. Este nevoie de dragoste către Hristos, de ardoare….
– De ce Împărtăşania este o Taină care se repetă în viaţa credinciosului? Harul primei Împărtăşanii nu are putere de actualizare veşnică asemenea Sfântului Botez?
– Botezul ne-a încreştinat şi ne-a scăpat de păcatul strămoşesc. De păcatele noastre nu scăpăm decât prin alt botez, care este Taina Pocăinţei. Sunt mai multe botezuri: botezul credinţei din Vechiul Testament, botezul cu apă al lui Ioan, botezul cu Duh şi apă al Mântuitorului şi botezul morţii, adică botezul sângelui.
Într-o zi mi s-a adresat o femeie: „Părinte, de mulți ani citesc rugăciunile, le citesc și dimineața și seara, dar cu cât mai mult le citesc, cu atât mai puțin îmi sunt pe plac și cu atât mai puțin cred că mă pot considera o persoană credincioasă. Nu doar că sunt obosită de aceste rugăciuni, deja nici nu mai reacționez le ele.
E clar că pentru un creștin, soluția și răspunsul la încercarea lui de a izbăvi mediocritatea din el sunt în întâlnirea cu Mântuitorul Hristos. Există o capacitate a Mântuitorului de a te seduce și de a ridica de fiecare dată nivelul capacității tale de a stoarce informații, de desăvârșire a comunicării.
«Fericiți cei care n-au văzut și au crezut». (Ioan 20, 29)
Îmi închipui nevoinţa vieţii dumneavoastră. Dar nu vă grăbiţi, draga mea, spre mângâieri, odată ce v-au căzut sorţii să lucraţi duhovniceşte, ci mai degrabă deprindeţi-vă să vă încredinţaţi voii lui Dumnezeu; numai atunci răbdarea voastră capătă un conţinut nou şi va deveni o nevoinţă mântuitoare a lucrării pentru Dumnezeu.
„Sfinţenia este firea omului, cea pe care trebuie să o dobândim în această vremelnicie şi nu este pentru om nimica deosebit, în sensul că se deosebeşte de vremelnicie, de viaţa biologică, sfinţenia este firea care veşniceşte în Dumnezeu, deci este firea omului. Şi fie în căsătorie, fie în monahism, fie dacă sunt alte căi, tot sfinţenia este ce caută el.” (Pr. Rafail Noica)
Atunci când eşti umbrit de Duhul Sfânt, nu mai vezi şi nu mai realizezi nici măcar faptele bune pe care le-ai făcut, în acea minunată clipă ştii doar de unde vii, unde trebuie să mergi şi ceea ce trebuie să faci pentru a ajunge la desăvârşire.