„În războiul nevăzut, ispitele se fac pricinuitoare de cunoaştere duhovnicească pentru cei cu luare-aminte. Ispită se numeşte şi orice împotrivire faţă de nevoinţa noastră pentru credinţă şi evlavie, atunci când ne silim să ne supunem lui Dumnezeu. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, ispitele se împart în mai multe feluri. Unele sunt ispitele nevoitorilor, prin care adaugă câştig şi sporire în nevoinţa lor, altele sunt ispitele celor trândavi şi nepăsători, prin care li se atrage atenţia la ceea ce îi vatămă şi îi primejduiesc; altele sunt ispitele celor ce dorm, prin care sunt deşteptaţi, altele iarăşi sunt ispitele celor depărtaţi de Dumnezeu şi înşelaţi, prin care se apropie de Dumnezeu; de asemenea, diferite sunt ispitele drepţilor şi ale prietenilor lui Dumnezeu, prin care moştenesc făgăduinţa. Pentru cei desăvârşiţi, Dumnezeu îngăduie ispite prin răbdarea cărora aceştia se fac reazem credincioşilor şi pildă de urmat. Există şi un alt fel de ispite, tot pentru cei desăvârşiţi, asemenea cu cele prin care au fost încercaţi Domnul nostru şi Apostolii prin care „au plătit” legea comunicării cu lumea (oamenii), ridicând propriile noastre ispite.
La această lege a „comunicării” participă şi Părinţii duhovniceşti, prin ridicarea greutăţilor şi a slăbiciunilor fiilor lor duhovniceşti, prin rugăciuni şi prin alte nevoinţe ce completează lipsurile celorlalţi. Conform Sfinţilor Părinţi, există şi un alt mod de a „comunica” (participa) cineva la ispite străine. De exemplu, cel ce cleveteşte „comunică” cu ispitele celui clevetit, cel ce judecă, cu cele ale celui judecat, cel ce nedreptăţeşte, cu cele ale celui nedreptăţit, mai ales când cei nedreptăţiţi suferă paguba fără murmur.
Aici voi enumera ispitele celor ce au sporit datorită trezviei şi a nevoinţei lor, care, după judecata Sfinţilor Părinţi, sunt de obicei acestea: lenevia, greutatea trupului, moleşirea mădularelor, acedia, tulburarea cugetării, boală trupească închipuită – adică micimea de suflet –, întunecarea gândurilor, părăsirea ajutorului omenesc, strâmtorarea în nevoile exterioare şi altele de acest fel. Toate acestea, atunci când li se întâmplă nevoitorilor cu îngăduinţa lui Dumnezeu, le pricinuiesc simţământul de părăsire. Atunci credinţa începe să se clatine şi să li se taie nădejdea care îi întărea până atunci. Tainic însă, Harul îi mângâie, ca să nu-şi schimbe programul; îi convinge că ispita n-a venit de la ei înşişi, de vreme ce toate mărturisesc că n-au părăsit obişnuinţa lor cea bună. După această nelinişte şi după mângâierea tainică a Harului, ei se întorc cu credinţă şi ardoare către Domnul puterilor ca să-i mântuiască, şi cad înaintea Lui cu smerenie, cerând de la El mântuirea, care este şi scopul pentru care au fost ispitiţi. Acestea, precum spun Părinţii, sunt ispitele celor sporiţi şi înaintaţi în cele duhovniceşti.
Cei ce se întâmplă să-şi neglijeze îndatoririle sau – ceea ce este mai întristător – să cadă în trufie şi mândrie, au ispite diferite şi mai aspre, după cum la boli grele sunt necesare operaţii şi tăieturi mai adânci. Pe aceştia, diavolii îi luptă mai întâi la arătare, cu multă neruşinare şi insistenţă şi mai presus de puterile lor (1Cor. 10,13). Li se întunecă mintea, încât pierd complet puterea discernerii, li se accentuează demenţa şi se înmulţesc gândurile neghioabe; au război puternic al trupului, care constrânge buna lor intenţie; li se stârneşte mânie fără pricină şi asprime în ceea ce priveşte voia proprie; li se naşte împotrivire în cuvânt şi mustrare a celorlalţi, după care urmează gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu, pierderea curajului din inimă, batjocura dracilor în ascuns şi la arătare, neînfrânare în vorbă deşartă, şi, în general, dorirea celor din lume şi a celor deşarte. Apoi urmează ispite crâncene şi greu de înfruntat, simptome de boli ciudate şi neobişnuite, precum şi răni dureroase, sărăcie şi părăsire neobişnuită şi nemângâiată, fapte sau lucruri cu neputinţă de dezlegat, care produc deznădejde şi frică, fiindcă inima este lipsită de nădejde. Toate acestea sunt urmările mândriei şi i se întâmplă mai ales omului înşelat, care se încrede în sine. Dar ele sunt şi leacuri pentru tămăduirea lui, ca să se dezmeticească, să se smerească şi să verse veninul acestei distrugătoare patimi.
Aşa cum în cele ale Harului există mijloace ajutătoare, care fac să prisosească sporirea în timp şi cantitate, tot astfel şi în ceea ce priveşte înşelarea, există factori care contribuie la micşorarea ei. În privinţa Harului, atunci când omul călătoreşte cu Harul lui Hristos pe calea cea strâmtă şi cu scârbe a poruncilor (Mt. 7, 14), după măsura înţelegerii sale, dacă adaugă la această călătorie a sa smerenie şi bună dispoziţie în slujirea dragostei, sporeşte măsura Harului şi a luminării. În chip asemănător se întâmplă şi în privinţa înşelării. Dacă adaugă cineva nerăbdare şi cârteală, îşi îngreuiază crucea, dublând-o. Micimea de suflet şi lipsa de nădejde sunt nenorocirile cele mai chinuitoare ale războiului nevăzut şi sunt lăsate celor tari la cerbice şi nesmeriţi la cuget, ca o pedagogie mai aspră, ca o pregustare a gheenei şi a iadului prin simţirea lepădării şi a părăsirii. Aici este nevoie de rugăciunile Sfinţilor şi de intervenţia minunii, pentru a le înmuia inima. E nevoie de multe rugăciuni şi lacrimi ca un astfel de suflet bolnav să se unească din nou cu Harul şi în felul acesta să se vindece. Altfel, în mod inevitabil, înşelarea va pune stăpânire pe el şi îl va duce până la ieşirea din minţi şi la distrugere.
Cu adevărat, fericită eşti smerenie! Cine este cel înţelept, care păzeşte căile tale şi urmează îndreptările tale, ca să te cucerească cu totul? Şi să te aibă părtaşă şi împreună-locuitoare, ca să mergi înainte şi să-l urmezi în toate căile lui, până când îl vei înfăţişa Stăpânului şi Împăratului tău, Care te-a îmbrăcat ca pe o preaiubită a Sa şi te-a descoperit şi nouă? „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”, iar nu doar la arătare, „şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”(Mt. 11, 29). Desigur, scopul nostru nu a fost să repetăm învăţături şi citate atât de cunoscute de la Sfinţii Părinţi, dar ne-a atras subiectul, de vreme ce aproape fără de voie ne-am aflat în vârtejul ispitelor, cărora atât de des ne facem victime din pricina lipsurilor şi a nepăsării noastre.
Pururea-pomenitul Stareţ nu înceta, în chipul său atrăgător, să ne explice în toate fazele vieţii noastre, scopul acestor pedepse pedagogice. Vedeam mişcările şi lucrarea acestor imbolduri totdeauna în cadrul legii duhovniceşti care rânduia totul, în amănunt, în viaţa noastră. Într-adevăr, câtă înţelepciune se ascunde aici pentru cei înţelepţi şi pentru cei experimentaţi în viaţa duhovnicească, atunci când îşi îndreaptă călătoria lor pe acest ocean al vieţii, având ca sprijin şi ţel în legea duhovnicească, „legea duhului vieţii” (Rom. 8,2).
Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2009