Cum să ne smerim în mintea și în inima noastră când ne vin gânduri fariseice?
Un prim pas spre smerenie este să nu ne mirăm că nu suntem smeriți pentru că fariseismul este o caracteristică a firii noastre căzute. Este această pornire a omului de a părea, de a fi văzut.
Ce sfat ne daţi nouă, mirenilor, privind rugăciunea inimii? Ce să facem noi ca să ne rugăm?
Cercaţi, cercaţi, că-i lucru bun. Nu este lucru mai bun ca acesta. Dar vă trebuie pregătire ca să puteţi câştiga rugăciunea inimii.
La nunta din Cana nu era vin de ajuns. Născătoarea de Dumnezeu a văzut oaspeţii miraţi, iar pe stăpânul casei ruşinat și, împinsă de milă şi împreună-pătimire, ea a cerut sfat sau ajutor de la Fiul său, zicând: „Nu mai e vin”. La care Iisus i-a răspuns: „Ce este Mie şi ţie, femeie?”
Trecem prin toată viaţa ca nişte orbi.
„Domnul dăruiește harul, dar El vrea ca omul sa Îl caute și să dorească a-L primi, închinându-se cu toate ale sale lui Dumnezeu.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul)
Niciodată să nu vă legaţi de pravilă şi să nu credeţi că există ceva valoros în faptul că aveţi pravilă sau că o săvârşiţi mereu. Toată valoarea este în supunerea în inimă faţă de Dumnezeu.
Să evitaţi prin toate mijloacele formalismul și sistemul de organizare în rugăciune.
Îndelung-rabdă și ascultă pe Apostolul grăind: „Deși poți să fii slobod, mai mult te supune”. Dar tu, iubitule, ca cel ce te sârguiești a plăcea lui Dumnezeu, îndelung-rabdă și ascultă pe Apostolul grăind: „Deși poți să fii slobod, mai mult te supune” (I Corinteni 7, 21).
– Ne certăm, ne certăm… Ce să facem ca să nu ne învrăjbim definitiv între noi?
– În limba noastră există un verb special pentru definirea certurilor: „to bicker”. Este atunci când tachinezi pe cineva, te ciorovăieşti, mereu scoţi la iveală neajunsurile altora şi ţi se spune: „Încetează! Nu mai face gălăgie! De ce te porţi aşa? Nu trebuie aşa!”
Aşadar, prin anii 1940-1950, când în America încă nu era televiziune, era foarte populară o emisiune radio despre cuplurile familiale.
Să strigăm, să-L rugăm pe Dumnezeu pentru noi și pentru morții noștri, și să știți că morții noștri, când ne rugăm neîncetat, se apropie tot mai mult de Dumnezeu și ajung în cele din urmă în slavă, câtă vreme nu o refuză.
Ce semnifică turnul ce s-a zidit în pământul Sennaar (Gen. 11, 1-9)?
Şi noi zidim acest turn când suntem deturnaţi de la răsărit (Gen. 11, 2) sau, mai bine zis, atunci când ne abatem de la cunoştinţă: ajungem atunci în pământul Sennaar-ului, adică la patima lăcomiei pântecelui. Căci Sennaar se tâlcuieşte neodihna dinţilor, pentru aceasta şi noi de multe ori zidim turn, adică facem covârșitoare patimile trupești și le zidim, clădind patimă peste patimă.
Durerea ne curăţeşte. Omul este cu adevărat om în durere. În bucurie el se schimbă, devine altcineva. Însă când suferă, devine ceea ce este el cu adevărat. Şi aceasta este, prin excelenţă, calea prin care omul se apropie de Dumnezeu. El îşi dă seama de slăbiciunea sa.
O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească” şi dă ca leac al întristării dispreţuirea celor materiale.
Omul nu poate face nimic fără harul divin. Nu se poate apropia de Dumnezeu şi nici uni cu El doar prin propriile sale forţe sau puteri. Trebuie ca Dumnezeu să-i dăruiască Duhul Său, pentru a trezi în inima lui acea nouă modalitate de a privi lucrurile care este credinţa şi să-l înarmeze pentru lupta duhovnicească.
După căderea celor întâi zidiți și întunecarea minții lor, diavolul încearcă întotdeauna să ne conducă la o folosire rea și greșită a darurilor lui Dumnezeu și să ne facă astfel să păcătuim și să fim lipsiți de dumnezeiescul har. Vine așadar, și în mii de feluri și cu felurite gânduri ne îndeamnă să distrugem și să degradăm această mare Taină a căsătoriei la o relație animalică al cărei unic scop este satisfacerea individuală a instinctului și gustarea vremelnică a plăcerii, fără nici o altă consecință și legătură cu măreția persoanei umane.
S-a dus odată unul dintre ucenicii Cuviosului Macarie în cetate, ca să vândă lucrul mâinilor sale – coşniţe şi rogojini. Acolo l-a întâmpinat o femeie desfrânată, care văzând frumuseţea tânărului, s-a rănit de el şi l-a chemat la sine, ca şi cum voia să cumpere coşniţele pe care le vindea. Iar el, necunoscând gândul ei cel viclean, a intrat în casă.
Rugându-se Cuviosul Macarie cel Mare oarecând lui Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i: „Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea învecinată”. Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul şi a mers în cetatea aceea şi aflând casa lor, a bătut la uşă şi îndată una dintre ele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit.
Spunea Avva Sisoe:
Când eram în schit cu Macarie, ne-am suit șapte inși să secerăm cu dânsul. Și iată o văduvă era adunând în urma noastră spice și nu înceta plângând. Deci a chemat bătrânul pe stăpânul țarinei și i-a zis:
‒ Ce are femeia aceasta, că totdeauna plânge?
I-a zis lui: