Postul Mare întruchipează viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, mai exact, ultimii trei ani şi jumătate ai activităţii Lui mesianice pe pământ. Această perioadă a postului se aseamănă cu o călătorie, sau un pelerinaj duhovnicesc, având şi cale netedă, şi urcuş cu multă osteneală. În vederea unei bune pregătiri a noastre pentru a face acest pelerinaj duhovnicesc şi pentru a ajunge la ţinta urcuşului nostru, Sf. Părinţi şi marii dascăli – inspiraţi de Duhul Sfânt – au rânduit ca fiecare Duminică din această perioadă să-si aibă semnificaţia ei deosebită, spre folosul tuturor.
1. Astfel, după cale de o săptămână, întâlnim prima Duminică, numită Duminica Ortodoxiei. Ea ne aminteşte în fiecare an biruinţa ortodoxiei asupra ereziei numită iconoclasm, şi asupra tuturor ereziilor. Dreapta credinţă, temelia Bisericii noastre străbune, acel grăunte de muştar de care pomeneşte Iisus ucenicilor Săi, nu a putut fi menţinută decât cu foarte multă osteneală şi lupte îndelungate, deoarece încă de la începutul răspândirii ei, au apărut unele erezii – adică devieri de la adevăr – precum neghina în lanul de grâu.
Dar Hristos Domnul, Capul Bisericii, Mirele ei, Cel ce a biruit moartea şi Care a făgăduit Apostolilor: ”Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20), a făcut biruinţă prin luptătorii şi pururea pomeniţii dascăli şi învăţători ai întregii lumi din primele secole creştine.
Una dintre cele mai mari erezii este iconoclasmul, sau lupta împotriva icoanelor, luptă care a durat aproape două secole (de la 725 la 842), dezbrăcând Biserica lui Hristos de podoabele ei şi îmbrăcând-o în haină de doliu. Aceasta a avut ca urmări pozitive stabilirea unei teologii a sfintelor icoane, la Sinodul al VII-lea de la Nicea (787), de către sfinţii părinţi mărturisitori ai vremii aceleia, dintre care amintim pe Sf. Ioan Damaschin, Sf. Teodor Studitul, Sf. Nichifor Mărturisitorul şi mulţi alţii. Sf. Ioan Damaschin spune că ”Dacă nu te închini icoanei lui Hristos, nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu, care este icoană vie a nevăzutului Dumnezeu şi chip cu totul asemenea” (Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica Generală, Buc., 1993, p. 420). Lupta împotriva icoanelor se încheie pe vremea împărătesei Teodora, când se fixează la 11 Martie, 843 prima Duminică a Marelui Post, ca fiind Duminica Ortodoxiei.
2. O altă biruinţă a Bisericii Ortodoxe o sărbătorim în a doua Duminică a Postului Mare, care este închinată Sf. Grigore Palama, cel prin care s-a adus această mare biruinţă. Aceasta s-a întâmplat în sec. al XIV-lea, când apare în Occident curentul renascentist. Teoriile teologice din acea vreme îşi schimbă orientarea spre filozofia antichităţi. Acum Biserica este ameninţată de aşa-zisul ”realism raţional”, care încearcă să explice cunoaşterea lui Dumnezeu şi adevărul creştin pe cale raională. În aceste împrejurări, Sf. Grigore Palama, bazat pe Sf. Scriptură, pe Sf. Tradiţie a Sf. Părinţi şi pe experienţa Sf. Isihaşti, demonstrează că trăirea mistică este posibilă, şi poate duce pe om la îndumnezeire, deoarece omul este chemat la sfinţenie şi la unirea cu Dumnezeu încă de pe pământ: ”Fiţi sfinţi, pentrucă Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1:16; Levitic. 11:45). Cu ajutorul acestor dogme, confirmate de sinoadele din acea vreme, Sf. Grigore Palama şi Sf. Isihaşti menţin vie flacăra credinţei ortodoxe şi salvează Biserica răsăriteană de la o posibilă divizare, aşa cum s-a întâmplat în Biserica Catolică, păstrând astfel şi întărind dreapta şi adevărata credinţă
Calea netedă de până acum ne-a prezentat zbuciumările din sânul Bisericii şi biruinţa Mântuitorului prin sfinţii Săi – „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui” (Ps. 67:36).
3. A treia Duminică este închinată Sfintei Cruci. Aceasta a fost aşezată în mijlocul postului, precum pomul vieţii a fost aşezat în mijlocul Raiului ”din carele mâncând vom fi vii şi nu vom muri ca Adam” (Fericirile, Duminica Glasului 7). Se face pomenirea Sfintei Cruci spre îmbărbătare şi aducere aminte a ţintei noastre. Duminica aceasta reprezintă popasul de odihnă al pelerinajului duhovnicesc înaintea urcuşului spre Înviere. Ne închinăm ei, cinstind pe Hristos, care de bună voie, pironindu-se pe cruce a ridicat păcatele întregii omeniri: ”Să ne apropiem curăţiţi cu postul, cu căldură să sărutăm lemnul cel prea sfânt cu laude, pe care Hristos răstignindu-se a mântuit lumea ca un milostiv” (Canonul Sf. Cruci, Cântarea a 5-a)
Astfel ne aminteşte şi bucuria pentru care ne ostenim postind atât de mâncare cât şi de păcate. Ne odihnim puţin şi ne închinăm Sfintei Cruce: ”Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim” (Canonul Sf. Cruci). Prin puterea ei cerem să fim părăsiţi de toate ispitele, ca să putem parcurge cu bine până la sfârşit calea postului. Urcuşul abia acum începe.
4. Duminica a patra a Marelui Post este închinată Sf. Ioan Scărarul. Ea este rânduită aici spre cinstirea acestui mare pustnic care a vieţuit în Muntele Sinai şi care ne învaţă prin viaţa şi scrierile sale cum să ne dirijăm efortul pentru a urma pe Iisus. ”Stâlp însufleţit cu adevărat şi chip al înfrânării câştigându-te pe tine Părinte Ioane, toţi cinstim pomenirea ta” (Canonul Sf. Ioan Scărarul). Acest sfânt, prin lucrarea sa intitulată ”Scara paradisului,” împărţită în 30 de capitole, ne învaţă prin reguli practice şi precise cum putem urca spre desăvârşire, spre despătimire, prin înfrânare, prin post şi prin rugăciune. Această scară imaginară, asemenea scării pe care a văzut-o Iacov din Vechiul Testament este ”… sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul pe care se suiau şi se pogorau îngerii” (Fac. 28:12).
Astfel, prin înfrânare, post, rugăciune şi cu stăruinţă, omul poate ajunge eliberat de patimi, poate dobândi pacea lăuntrică, poate avea parte de lumina Dumnezeirii ca dar de la Dumnezeu, iar în vârful acestei scări află iubirea lui Dumnezeu, iubire care culminează acest urcuş. Toată viaţa noastră trebuie să fie un urcuş; mereu trebuie să ne avântăm mai sus, să dorim ca astăzi să fim mai buni decât ieri, neţinând seama de vârstă, căci urcuşul acesta nu cunoaşte limite.
5. Cea de-a cincea Duminică s-a rânduit a fi închinată Sfintei Maria Egipteanca. După ce am învăţat cum să luptăm împotriva relelor ce zac în noi, şi ca nu cumva, din ispita diavolului să cădem în desnădejde prin aducerea aminte a păcatelor din trecut, ni se pune înainte viaţa Sfintei Maria Egipteanca, cel mai perfect model de pocăinţă neclintită şi nădejde puternică. Cea care în tinereţile ei a fost ”arma păcatului” şi ”pricina răutăţii multora”, prin dumnezeiască purtare de grijă, ajunge la sfinţenia cea mai desăvârşită, vieţuind întocmai ca îngerii, lepădându-se de lume şi de toate păcatele trecutului. Suntem astfel îndemnaţi la pocăinţă adevărată şi la spovedanie curată, să ne judecăm noi înşine înainte de a fi judecaţi de Dreptul Judecător. Căci aşa cum spun Sfinţii Părinţi, nu vom fi pedepsiţi pentru păcatele noastre, oricât ar fi de multe şi de grele, ci pentru lipsa de pocăinţă.
Luând toate aceste ”medicamente” prescrise de Sf. Părinţi pentru acest post, care au ca scop vindecarea sufletească şi trupească, fără îndoială că vom deveni curaţi şi bine pregătiţi pentru a lua parte la ultimele evenimente din viaţa pământească a Mântuitorului.
6. Intrarea în Ierusalim, sau Duminica Floriilor este a şasea Duminică din Postul Mare. Pentru a împlini toate profeţiile, înainte de patima Sa cea de bună voie, despre care ca un Dumnezeu ştia când se va împlini, Iisus, pentru prima dată în viata Sa pământească, acceptă să fie aclamat ca un împărat, pregătindu-Şi singur intrarea triumfală pe Poarta de Aur a Ierusalimului, după cum spune profetul, ”Saltă de bucurie fiică a Sionului … împăratul tău vine pe mânzul asinei” (Zah. 9,9). Prin intrarea în Ierusalim ca împărat, Iisus a vrut să arate încă din timpul vieţii că El este Mesia, Împăratul lumii Cel aşteptat, anticipând prin aceasta biruinţa Sa asupra morţii. Poporul L-a întâmpinat cu ramuri de finic şi buchete de flori şi îşi aşterneau hainele la picioarele Lui ca să le sfinţească, cântând cu bucurie: ”Osana, Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” (Ps. 117,26)
Pentru un moment omenirea L-a simţit pe Dumnezeu în mijlocul ei, dar numai peste câteva zile, aceeaşi mulţime, cu aceleaşi guri va striga: ”Ia-L, Răstigneste-L” (Ioan 19,15). De atunci şi până astăzi Iisus vrea să-si facă intrarea triumfală şi prin uşile inimilor oamenilor, a creaturilor Sale şi să se instaleze Împărat: ”Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3,20). Să-L primim, ca apoi în săptămâna care urmează să putem sta alături de Maica Sa, de mironosiţe şi de Sfinţii Apostoli, părtaşi la sfintele Sale patimi.
Ştiind că îşi trăieşte ultimele zile pământeşti, Iisus dădu ucenicilor Săi, şi nouă, ultimele învăţături. Ca pildă de smerenie, Iisus spălă picioarele apostolilor ca să aibă parte de El (vezi Ioan 13,8); ca amintire le lăsă Sfânta Euharistie, sau Sfânta Împărtăşanie, ca să aibă viaţă în El. Apoi se dă ca ”un miel spre junghiere” (Isa. 53,7), de bună voie răbdând toate pentru noi.
După un ultim efort, iată-ne ajunşi la capătul urcuşului nostru duhovnicesc – slăvita Înviere – biruinţa cea mare asupra morţii. Cu cuvinte frumoase Sf. Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne veselim în această unică şi sfântă zi, toţi cei ce s-au ostenit şi cei ce nu s-au ostenit, arătând astfel cât de mare este bucuria Învierii Domnului, care este şi învierea noastră. Însuşi Iisus, după Învierea Sa, primul cuvânt l-a adresat mironosiţelor – ”Bucuraţi-vă!”
De două mii de ani aceasta este cea mai mare bucurie a creştinătăţii. Noi nu o sărbătorim numai o dată pe an, ci fiecare Duminică de peste an este închinată Învierii Domnului, în care credincioşii cântă la Sf. Liturghie: ”Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos. Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morţi, pe noi ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia” (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, Intrarea Mică).
Suntem datori să ţinem cu sfinţenie aceste rânduieli moştenite de la Sfinţii Apostoli şi de la primii creştini, precum şi de la Sf. Dascăli şi Învăţători de mai târziu ai ortodoxiei, spre folosul de obşte. Să facem faptele credinţei, ca prin aceasta să îndreptăm şi pe fraţii noştri care încă nu au ajuns la cunoaşterea adevărului, spre slava lui Dumnezeu. ”Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5:16).
Arhim. Roman Braga, sursa https://curierulortodox.info