Când ne rugăm, trebuie să ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu.
Oricât de multe făgăduinţe îi sunt făcute rugăciunii creştine: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7), totuşi nu trebuie niciodată să gândim că, dacă cerem ceva de la Domnul, neapărat trebuie să şi dobândim.
În ceasul în care vei fi în iad, în ceasul în care te vei târî pe duşumele ude şi în urlete şi ţi se vor sfâşia în două măruntaiele, în ceasul acela ţi Se va descoperi. Vei simţi o îmbrăţişare nevăzută adormindu-ţi neliniştea şi spaima. Atunci când toate cârjele egoului ţi se vor frânge precum ramurile uscate în luna lui Faur. Împotrivirea va ceda şi trupul împreună cu sufletul, pentru prima dată, se vor lăsa în braţele Sale.
Aceasta este izbânda vrăjmaşului. Casa, îmbrăcămintea, mâncarea şi multe alte lucruri sunt absolut necesare pentru buna vieţuire a omului. Deci trebuie să ne îngrijim pentru dobândirea lor. Aceasta nu este păcat. Aşa a voit Dumnezeu să rânduiască viaţa noastră. Diavolul, lucrătorul tuturor răutăţilor însă se osteneşte neîncetat să preschimbe orice bine în rău şi distruge grija binecuvântată, măsurată şi sănătoasă, într-una iraţională, continuă şi obsesivă, care întunecă mintea şi strâmtorează inima.
– Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii si toate puterile cereşti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiţi ce pogorământ, dincolo de orice putere de înţelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.
Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu.
Dacă ar fi să analizăm conţinutul unui suflet doritor de linişte (heisychia), cu siguranţă ca am găsi în el mai mulţi factori care completează, influenţează şi formează chemarea către viaţa monahală. Să menţionăm doar câţiva: 1) Pocăinţa, un dor mistuitor sau o nevoie a sufletului un simţ al naivităţii, al caracterului iluzoriu şi întunecat al obiectelor şi fenomenelor, mai exact al lucrurilor după care tânjim, al întregii noastre lumi care nu este altceva decât o imagine sau o amintire a alteia – pământul vieţii adevărate.
Maică, atunci când vedem că o persoană greşeşte cu ceva, cum putem să schimbăm acel lucru?
„(…) Să știm că Domnul sau nu va lăsa să fim încercați mai mult decât putem suporta (I Corinteni 10, 13).
Am să vă dau un exemplu. L-am mai amintit și altă dată. Era un monah tânăr în Sfântul Munte – din păcate acum nu mai este în viață. Atunci era tânăr, ca noi toți de altfel. El avea o problemă: dormea foarte mult în biserică. Dormea foarte, foarte mult, într-o măsură inimaginabilă. Avea o stare mare de somnolență, poate că și din pricini biologice, cine știe. Săracul se lupta să nu doarmă, însă dormea.
Atenție la duhul întristării, căci aceasta dă naștere la toate relele: „În mod aparte, pentru a păstra pacea sufleteasca trebuie evitată acedia și să te străduiești a avea un duh vesel și nu trist. Trebuie să încerci să ieși din această stare cât mai iute cu putință. Atenție la duhul întristării, căci aceasta dă naștere la toate relele.
Domnul ne-a spus că prin postire şi rugăciune iese tot neamul de demoni. Sfântul Duh nu se sălăşluieşte în stomacul plin, nu-l umbreşte pe acesta. Orice creştin care doreşte să vieţuiască creştineşte, trebuie să pună drept temelie postirea, rugăciunea şi trezvia, şi atunci ajunge la marea măsură a virtuţii.
Fiule, dacă dorești să slujești Domnului, slujește cu precădere Aceluia. Precum ostașul conducătorului din această lume se supune tuturor poruncilor acestuia, tot astfel și cel ce slujește Părintelui ceresc trebuie să păzească rânduielile cerești. Ostașul pământesc, fiind pregătit și prompt, este trimis în orice loc și nu se scuză din cauza soției și a copiilor. Cu atât mai mult ucenicul lui Hristos trebuie să se supună poruncilor Atotputernicului fără murmur. Ostașul pământesc merge la război împotriva dușmanului văzut; cu tine însă, nu încetează să se împotrivească zilnic dușmanul nevăzut.
Orice credincios, într-un fel, vine şi îşi creează un raport de fiu sau de fiică față de cel care îl/ o spovedeşte. Practic însă, nu poţi să urmăreşti pe fiecare, sunt atâţia oameni care-ţi vin în faţă şi nu poţi să zici: „Îl ştiu şi pe acela că l-am spovedit, e fiul meu; o ştiu şi pe aceea, că am spovedit-o”. Nu se poate pune problema aşa.
Însă, se poate pune în sensul că noi trebuie să avem faţă de cei care se spovedesc bunătatea pe care trebuie să o aibă un tată faţă de fiul lui.
„(…) Energumenii care, răpiți fiind de duhuri necurate, vorbesc şi fac ceea ce nu vor, sau sunt siliți să spună ceea ce nu ştiu. Este foarte sigur că această înrâurire a duhurilor nu se exercită într-un sigur mod. Unii sunt astfel insuflați, încât nu ştiu ce fac şi ce vorbesc, dar alții ştiu şi în minte după aceea ce au făcut şi ce-au spus. Nu trebuie să credem că pătrunderea duhului necurat se petrece în aşa fel, încât el să se contopească cu substanța sufletului şi să se unească cu aceasta, înlocuindu-l şi vorbind aşadar el prin gura celui suferind. Nu trebuie crezut în nici un chip că pot face ei aceasta.
Iisus Hristos nu avea nevoie de mântuirea Sa, noi eram şi suntem cei ce avem nevoie de mântuire. Deci, pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu, simţită de noi ca o credinţă arzătoare de mântuire, ni s-a arătat şi ni s-a dat ca model de viaţă persoana reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Despre faptul că trebuie să iubim toate prilejurile care duc la dobândirea virtuţilor, şi chiar mai mult pe acelea care ne fac să întâmpinăm mai multă greutate
Nu trebuie, iubite cititor, sub niciun chip să te fereşti de acele împrejurări care ţi se fac prilej de a dobândi virtuţile, ci mai degrabă trebuie să le primeşti întotdeauna cu bucurie, de îndată ce apar înaintea ta, şi să le socoteşti mai de cinste şi de dorit pe acelea faţă de care simţi mai multă repulsie şi silă. Şi vei reuşi acest lucru cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă îţi întipăreşti în minte următoarele cugetări.
„Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20). Astfel descrie Apostolul Iacov cât de pierzătoare este mânia. în acelaşi chip ne vorbesc şi proorocii: „Bărbatul mânios nu are chip bun” (Proverbe 11, 25, cf. Septuaginta) şi „Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu” (Psalmi 6, 8). Iar Părinţii noştri insuflaţi de Duhul Sfânt accentuează cu tărie: „Bărbatul mânios chiar dacă va învia nu este bine primit”.
