„Harismele sunt felurite, dar e Același Duh… toate acestea le lucrează Unul și Același Duh, împărțind fiecăruia deosebi, după cum voiește” (I Corinteni 12, 4; 11)
În Duhul Sfânt cei duhovnicești se simt uniți într-o unitate veșnică plină de har
Harul lui Dumnezeu nu ni se oferă după vrednicia noastră, ci după mare mila Lui
Cuviosul Siluan Athonitul iubea în mod special pe Duhul Sfânt și în rugăciunea lui Îl chema, cum ne spune el însuși în cuvioasele lui scrieri pe care le-a păstrat ucenicul cel de un cuget cu el, Gheronda Sofronie. „Doamne, dă-ne nouă pe Duhul Sfânt. Întru El Te vom slăvi ziua și noaptea, fiindcă trupul nostru este neputincios, în timp ce Duhul Tău este viu și dă în suflet putere de a Te sluji cu sârguință. Se sprijină duhul nostru pe dragostea Ta, îl face să afle în Tine pacea și desăvârșita lui odihnă.
„Văzut-am Lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc…” Ziua Sfântului Duh la Mănăstirea Suruceni
Viaţa duhovnicească este o viaţă în Duhul Sfânt. Viața duhovnicească nu înseamnă să citeşti cărţi, să agoniseşti cunoştinţe, să domini în discuţii, să asculţi muzică şi să fii un bun cunoscător al scrierilor bisericeşti. Nu înseamnă nici chiar o bună dispoziţie a minţii sau a inimii. Viaţa duhovnicească este tânjire după Duhul Sfânt, agonisire, trăire a Lui, cunoaşterea Adevărului. (Monahul Moise Aghioritul)
„Împărate ceresc, mângâietorule…”
La sărbătoarea Sfântului Duh se cuvine ca toată profunzimea gândului și a inimilor noastre s-o îndreptăm spre cunoașterea Lui. În rugăciunea Sfântului Duh, pe care o știți, se spun extrem de multe lucruri despre El. Trebuie să înțelegeți această rugăciune.
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte, şi te sălăşluieşte întru noi! Sărbătoarea Cincizecimii la Mănăstirea Suruceni
„Domnul iubește atât de mult pe om că îi dă darurile Sfântului Duh. Dar până ce învață să păstreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.” (Sfântul Siluan Athonitul)
PS Ignatie: Biserica este poporul lui Dumnezeu adunat în rugăciune, ca să se împărtăşească, să preaslăvească numele Său şi să trăiască credinţa
Sărbătoarea Cincizecimii marchează momentul văzut de constituire a Bisericii lui Hristos. Este ziua în care Hristos a coborât în inimile oamenilor şi, în felul acesta, ei au devenit Biserica Lui, Trupul Lui tainic.
Datoria de a-i ajuta pe cei adormiți
În mănăstirea Celic-Dere vieţuieşte din anul 1964 maica Serafima Lungoci. Sfinţia sa are o deosebită grijă pentru cei răposaţi. Vopseşte crucile, prăşeşte mormintele, aprinde candele, duce bucuria Învierii Domnului din biserică în cimitir.
Slavă Ție, Doamne, Mântuitorul meu, Care prin rugăciunile mele m-ai izbăvit de tirania patimilor!
Când ești cuprins de vreo patimă, lasă-i pe cei din jur să râdă de tine și să-ți facă în ciudă; nu te supăra câtuși de puțin pe ei, fiindcă îți fac un bine. Răstignește-ți egoismul, recunoaște că nu ai dreptate și că inima ta trece printr-o rătăcire.
Patimile ne distrug vlaga, mintea si chiar neamul
Mai departe să schimbăm puţin cuvintele. Ştiinţa medicinii, printre multele ei învăţături, o are şi pe aceasta: s-a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă nu se mai drege niciodată; lucrul ei se opreşte fulgerător.
Celula nervoasă o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în multe părţi, cu rost de „telefoane”.
Cât se înşală oamenii care caută fericirea departe de ei înşişi…
Nimic nu este mai mare decât inima curată, pentru că o asemenea inimă devine tronul lui Dumnezeu. Şi ce este mai slăvit decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă, nimic! Dumnezeu spune despre cei care au inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla, şi voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6, 16).
Vai de omul care în inima sa este sătul şi mulţumit!
Vai de omul care în inima sa este sătul şi mulţumit! Când este flămând şi sărac, este cu mult mai bine. Cerşetorul, chiar de e ger cumplit, aleargă pe la ferestrele oamenilor şi cerşeşte. Oare s-ar mai duce el, dacă ar avea o bucată de pâine?
Trebuie să avem curajul de a lupta cu straturile de teamă sedimentate în noi
Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve.
„Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii”
Rog şi iubirea voastră să o urmaţi pe cât vă stă în putere şi, alergând cu credinţă, să o apucaţi şi să nu fiţi înşelaţi nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli, care nu ajunge la iubire în duh umilit [Psalmi 50, 19], e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor. Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice:
Nu doar cu mângâieri, ci şi cu severitate se cresc frumos copiii
Aveţi grijă de copii, ca ei să se teamă să facă rău, şi nu vă purtaţi neînţelept, plini de mângâieri, nu le îngăduiţi să-şi facă voia lor, lucruri de ruşine şi fărădelegi, nu le îngăduiţi să facă ceva ce nu se cade şi să capete obiceiuri rele. Căci cine se obişnuieşte cu ceva din copilărie, cu aceasta şi la bătrâneţe rămâne şi ce purtare îşi însuşeşte la tinereţe – bună ori rea –, cu aceasta îmbătrâneşte şi moare.
Nu îngădui Doamne ţărânei să ne înece!
„Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi.” (1 Tim 6:8)
Totdeauna trebuie să ne gândim ce părere are Dumnezeu despre noi, nu lumea…
Un creștin pune mâna pe stele. Și mai mult, sfinții spun că un om smerit mută astrele. Asta-i totul! Când te smerești cu adevărat, ești un Dumnezeu și gata. Nu se poate, oameni buni, fără smerenie! Cu nici un chip! Nici să despici socotelile cele mai de școală primară.
Spovedania nu e despre câte lucruri urâte am făcut
Nu e nici despre cât de nenorocit sau ticălos am ajuns să fiu. Nu e locul în care vin şi „răstorn căruţa cu păcate”. Dacă spovedania mea se reduce doar la asta, atunci nu fac decât să mă centrez – şi atunci când îl săvârşesc, dar şi atunci când îmi mărturisesc păcatul –, doar pe mine, pe „omul cel trupesc”.