Nu e nici despre cât de nenorocit sau ticălos am ajuns să fiu. Nu e locul în care vin şi „răstorn căruţa cu păcate”. Dacă spovedania mea se reduce doar la asta, atunci nu fac decât să mă centrez – şi atunci când îl săvârşesc, dar şi atunci când îmi mărturisesc păcatul –, doar pe mine, pe „omul cel trupesc”.
Or, spovedania este hristocentrică, în ea esenţiale sunt mila şi iertarea, iubirea jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu, Cel pe care eu, omul, L-am răstignit pe Golgota. Pocăinţa este întoarcere spre Dumnezeu, reorientare a fiinţei mele de la cele pământeşti la cele cereşti. Dar accentul nu trebuie să cadă pe mişcarea aceasta „a mea”, ci pe faptul că am către Cine să mă întorc. A mă centra pe ce fac eu în taina spovedaniei înseamnă a aluneca, inevitabil, către una dintre cele două extreme: fie înspre mândria izvorâtă din faptul că eu „lucrez” la mântuirea mea, fie înspre deznădejdea de a constata, mereu şi mereu, cât de păcătos (adică departe de Dumnezeu) sunt. Importantă, esenţială, eliberatoare în actul mărturisirii este iubirea cu care eu sunt primit de Dumnezeu şi care se manifestă foarte concret, prin cuvintele de dezlegare rostite de duhovnic şi prin gestul său de a-mi îmbrăţişa, cu mâinile, peste epitrahil, capul (a)plecat spre pământ.
Preot Constantin Sturzu, doxologia.ro
♥️