Rugăciunea este o chestiune de iubire. Omul își exprimă iubirea prin intermediul rugăciunii, iar dacă ne rugăm, acesta este un semn că Îl iubim pe Dumnezeu.
Omul își exprimă iubirea prin intermediul rugăciunii
Suntem datori să avem inima curată şi trupul neîntinat
Dacă vrem să nu-L pierdem pe Duhul Sfânt, pe care L-am primit la Botez, sau dacă L-am pierdut, să-L dobândim din nou, suntem datori să avem inima curată şi trupul neîntinat, adică curat de orice păcat trupesc. Inima şi trupul trebuie să fie templul Duhului Sfânt. Şi în cel care are inima curată şi trupul neîntinat, va intra Duhul Sfânt şi va stăpâni peste sufletul lui.
Multe ispite are omul de nu se roagă
Multe ispite are omul de nu se roagă, că-i este casa sufletului goală; ispite multe însă îi vin când e la rugăciune.
Că rugându-se cu toată puterea, se abate asupra lui silnic, gândul la vreun păcat mai vechi, și-i aprinde și mintea, și inima, și simțurile… Și nevăzând nicio scăpare în ceasul acela, deznădăjduiește din pricina dracului.
Să dăm întregul nostru trup lui Dumnezeu îndepărtându-ne de diavol
Să fim adevărați creștini, nu doar cu numele. Să dăm întregul nostru trup lui Dumnezeu, îndepărtându-ne de diavol. Mai întâi de toate, să atingem pământul cu capul nostru, plecându-ne astfel înaintea Lui, și să nu amenințăm cu acesta pe frații noștri; cu ochii noștri să vărsăm lacrimi înaintea Lui, nu să privim cu ochi spurcați la frumusețe străină; mâinile noastre să le întindem cu evlavie către El și să le desfacem ca să dăm dar bun – „nu oi să dăruim, iar boi să luăm”, nu să luăm „de zece ori și doar de una ori două să dăm”.
Cine sunt teologii Bisericii?
Care sunt, acum, teologii Bisericii? Sunt doar cei care au ajuns la vederea duhovnicească. Vederea duhovnicească este alcătuită din luminare şi îndumnezeire. Luminarea este o stare neîntreruptă, care există actualizată pe toată durata zilei şi a nopţii, chiar şi în timpul somnului (Cânt. 5,2). În timp ce îndumnezeirea este o stare în care cineva vede slava lui Dumnezeu şi care durează atât cât vrea Dumnezeu.
Lucrările harului niciodată nu sunt controlate în chip absolut de către om
Harul cel iubitor de oameni al lui Dumnezeu, deşi este unul, lucrează în felurite chipuri în cei credincioşi. Celor începători pe calea pocăinţei, care nu şi-au lepădat patimile, lucrează îmbărbătându-i, ca să nu se împuţineze cu sufletul şi să dea înapoi. Celor ce au sporit şi se nevoiesc cu osârdie, îşi face simţită prezenţa din vreme în vreme şi îi întăreşte în iubirea de osteneală. Celor ce au înaintat în lucrarea „făptuitoare” şi au îmblânzit simţurile, despărţindu-le de patimi, le dăruieşte dumnezeiasca iluminare.
Patimile se dezrădăcinează ușor cât sunt fragede
– Gheronda, văd că am patimi multe.
Preoteasa este prima credincioasă din parohie
Preoteasa este prima credincioasă din parohie. Este „caseta de prezentare”. Alături de ea, formezi „biserica de acasă”, iar din comuniunea voastră puteţi obţine multe beneficii. Şi cu siguranţă, reușita sau eșecul vostru ca și clerici este și opera soţiilor voastre.
Cel ce dorește preoție s-o dorească în chip curat
În cadrul sinergiei dintre har și strădania omenească, episcopul, preotul și diaconul trebuie să facă tot ce le stă în putință pentru a-și conforma credința și viața cu vrednicia pe care o impune slujirea lor sacerdotală. Slujitorul trebuie să stea cu toată vrednicia înaintea altarului, pentru a împlini înalta sa slujire, care cere mai ales o mare curăție.
Episcopul sau preotul, în vremea slujirii liturgice, sunt icoane sau tipuri a lui Hristos.
Liturghia – alăturarea cerului și a pământului, a lui Dumnezeu și a oamenilor
La taina îndumnezeirii omului și a sfințirii zidirii participă fiecare persoană. Fiecare dintre noi slujește. Omul se oferă pe sine și darurile sale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi oferă omului darul Lui, Pâinea cea cerească, pe Fiul Lui, spre mâncare și băutură, dimpreună cu toate darurile dumnezeiești ale Sfântului Duh. Devenim sfinți, primim bucurie, pace, iubire, blândețe, Duh Sfânt. Nu ajungem sfinți prin viața noastră, ci Dumnezeu ne sfințește prin această legătură între schimburile de iubire dintre Dumnezeu și om.
Atât de mult ni s-a dat de la Dumnezeu!
Atât de mult ni s-a dat de la Dumnezeu: ni s-a dat să-L cunoaștem pe El ca Dumnezeu — iar astăzi milioane de oameni sunt lipsiți de acest dar, nu doar pentru că Hristos Dumnezeu nu le-a fost propovăduit, ci și pentru că se face tot ce este cu putință, prin puteri omenești și cu ajutorul forțelor întunericului, pentru a smulge din sufletele oamenilor nu doar cunoașterea lui Dumnezeu, ci și însăși capacitatea de a-L mai putea percepe.
„Trebuie să-L sâcâim pe Domnul şi pe sfinţii Lui”
Toţi fac acelaşi păcat: fac o metanie – două şi aşteaptă să li se dea ceea ce vor, într-o clipă. Iar, dacă nu li se dă după dorinţa lor, încep să cârtească şi hulesc pronia lui Dumnezeu. Şi de aceea nu primesc nimic. Faptul acesta să ţi se dea pe dată înseamnă să-I comanzi lui Dumnezeu. Nu trebuie aşa, ci iată cum: „Doamne, Tu vezi că mie îmi trebuie asta şi asta, că asta şi asta mă împovărează. Ajută-mă şi rânduieşte pentru mine după voia Ta cea sfântă, nu după voia mea!”
Ce să fac, Părinte, ca să găsesc bucuria în viaţă?
Ce să fac, Părinte, ca să găsesc bucuria în viaţă?
Să citeşti Sfânta Scriptură, să mergi la biserică, să ai duhovnic, să te împărtăşeşti – cu alte cuvinte, să fii o bună creştină. Şi aşa vei găsi bucuria pe care o cauţi.
Omul smerit deosebeşte pe îngerul lui Dumnezeu de diavol
Dragostea lăuntrică îl trădează pe cel care o are, deoarece îndulceşte chiar şi pe întreg omul din afară şi îl înfrumuseţează cu harul dumnezeiesc, care nu se poate ascunde, fiindcă iradiază.
Îngerul întotdeauna împarte ca un înger ceea ce are, bucurie şi veselie cerească, în timp ce diavolul care se camuflează în înger împrăştie tulburare (ceea ce are) sau irită puţin inima, ca să înşele sufletul cu plăcerea trupească, ca şi cum aceasta ar fi, chipurile, duhovnicească, dumnezeiască.
De ce atâta senin?
Clipele de fericire a căror prezenţă o păstrăm vie sunt supuse unei selecţiuni care ne scapă cu totul şi foloseşte criterii ciudate. S-ar crede că ne rămân cele de bucurie intensă, ori legate de însemnate evenimente favorabile. Nu. Supravieţuiesc instantanee lipsite de orice semnificaţie.
După felul cum omul vede pe aproapele, poți socoti măsura harului pe care-l poartă
Fiecare om vede în aproapele său ceea ce a cunoscut în sine însuși, în experiența sa duhovnicească, astfel că legătura omului cu aproapele este o mărturie credincioasă despre treapta cunoașterii de sine pe care a atins-o.
Pr. Emilianos Simonopetritul – Îngrijorarea (neliniștea) e drama omului cea mai profundă
Durerea, neliniștea, teama și zbuciumul sufletesc sunt roadele căderii omului, care au intrat în lume prin iubirea de sine. Acești „vapori” întunecă sufletul și dau naștere la felurite griji. Însă starea firească a omului este bucuria – căci acolo unde este Dumnezeu, este și bucurie. Iar sufletul omului este răsuflarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat sufletul, iar acesta, în chip firesc, tinde spre El. Așadar, neliniștea, frica, durerea – nu sunt firești. Ele nu își au locul firesc în sufletul omului.