Fiecare om vede în aproapele său ceea ce a cunoscut în sine însuși, în experiența sa duhovnicească, astfel că legătura omului cu aproapele este o mărturie credincioasă despre treapta cunoașterii de sine pe care a atins-o.
Cine a cunoscut în sine, pe de-o parte, ce adâncime, ce putere pot atinge suferințele duhului omului despărțit de lumina adevăratei ființări și, pe de altă parte, ce este omul în Dumnezeu, acela știe că fiecare om este o valoare veșnică, netrecătoare, mai mare decât întreg restul lumii; el cunoaște vrednicia omului, știe că fiecare „dintre acești prea mici” (Mt. 25, 40) este prețios înaintea lui Dumnezeu; drept aceea, niciodată nu va cugeta vreo ucidere, fie și lăuntric, și nu-și va îngădui a dăuna aproapelui sau măcar a-l mâhni…
Cel care „doar crede”, cel care a cercat asupra-și de-abia o ușoară atingere a harului și încă nelimpede „presimte” veșnica viață, acela, în măsura dragostei sale pentru Dumnezeu, se va păzi de păcat; însă dragostea lui este departe de a fi desăvârșită și el poate să-și mâhnească fratele.
Însă cel care, „pentru propriul câștig și interes”, fără milă dăunează altora, care cugetă sau săvârșește ucidere, acela ori s-a asemănat fiarei și, în sinea sa, se conștientizează ca o ființă asemănătoare dobitoacelor, adică nu crede în viața veșnică, ori a pășit pe calea duhovniciei demonice.
Însuși Starețul (Siluan), prin arătarea lui Hristos, s-a învățat a trăi asemenea omului cu Dumnezeu. Pe oameni, în orice caz, îi vedea ca pe fii ai lui Dumnezeu, ca pe purtători ai lui Dumnezeu, ca pe purtători ai Duhului Sfânt. Duhul Sfânt, ca Duh și Lumină a Adevărului, într-o anume măsură, viază în fiecare și luminează pe fiecare om: „cel care petrece în har, îl vede și în ceilalți – pe când cel ce nu simte în sine harul, nici în ceilalți nu-l vede”.
El spunea că, după felul cum omul vede pe aproapele, poți socoti măsura harului pe care-l poartă:
„Dacă omul vede în fratele său prezența Duhului Sfânt, înseamnă că și el însuși are mult har, dar dacă își urăște fratele, înseamnă că el însuși este ținut de un duh rău”.
Acestea din urmă erau pentru Stareț desăvârșit neîndoielnice; înțelegea cât se poate de bine că tot omul, oricine ar fi el, dacă își urăște fratele, și-a făcut inima sălaș duhului rău și, prin aceasta, s-a despărțit de Hristos.
Cuviosul Siluan Athonitul, Arhimandritul Sofronie, Editura Accent Print, 2013