Cercetați pe scurt rugăciunile de pocăință, odele, imnele, stihirile acatistelor și paracliselor și veți constata de îndată că sentimentul păcătoșeniei constituie o sfântă îndatorire și o realitate a rugăciunii pentru fiecare creștin ortodox fără excepție. Această cale a fost bătută de către nemuritorii noștri dascăli, Sfinții Părinți, care pururea ne călăuzesc și ne învață.
“Am primit, fiul meu, scrisoarea ta şi am văzut în ea neliniştea ta.
Nu te întrista, fiule. Nu te nelinişti atâta! Dacă ai căzut iarăşi, iarăşi ridică-te! Ai fost chemat pe drumul ce duce la cer. Nu este bine să se împiedice cei care aleargă, dar dacă se împiedică să se ridice şi să continue alergarea. Este nevoie de multă răbdare şi de pocăinţă în fiecare clipă.
Cel pe Care Îl iubesc şi Îl aştept vine spre mine înconjurat de o suită cerească. Cum aş putea dormi şi cum m-ar plictisi vreodată privegherea? Priveghez asupra istorisirilor oamenilor şi ale lucrurilor, spre a putea afla vreun mesaj tainic al Iubirii mele.
Până la lacrimi mi-e milă de oamenii care nu cunosc pe Domnul, care nu cunosc milostivirea Lui. Dar nouă Domnul ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi noi vieţuim în lumina sfintelor Sale porunci.
Părintele Sofronie spunea adeseori: „De n-aş fi cunoscut vieţile sfinţilor, de multe ori aş fi căzut în deznădejde, însă datorită lor am putut răbda şi eu mai mult”.
Petrecând mereu în mijlocul turmei sale, Patriarhul Pavel, ca un mare duhovnic, avea darul de a vedea cât poate împlini fiecare om din poruncile lui Dumnezeu, după măsura vârstei sale duhovniceşti: cui i se potrivea acrivia şi cui iconomia, în funcţie de împrejurări. De aici şi cercetarea amănunţită şi lămurirea acestor principii în cunoscutele sale răspunsuri din Revista Glasnik.
Omul simplu este fără răutate şi fără viclenie. El transformă în bine şi răul şi urâtul. Are întotdeauna gânduri bune pentru ceilalţi. Nu este prost, dar consideră că aşa cum gândeşte el, tot astfel gândesc şi ceilalţi.
Cum ne putem izbăvi de vorbirea de rău a altora?
Actualmente, pe întregul pământ sunt răspândiți oameni care caută răspunsuri la întrebările lor. Setea duhovnicească nepotolită a multora este, iată, un eveniment cu adevărat tragic. Nu puțini sunt cei care stau la limita deznădejdii.
– Oamenii se luptă, însă, cu gândul deznădăjduit că Dumnezeu nu le va ierta un anume păcat. Ei zic: eu nu-mi pot ierta lucrul acesta, cum oare îl va ierta Dumnezeu?
Trăia odată un monah insuflat de Dumnezeu, ale cărui haine tămăduiau mulţi bolnavi numai prin atingerea de ele; de aceea, monahul acesta era în mare cinste printre cei bolnavi, iar printre fraţii săi producea mare uimire şi nedumerire din cauza faptului că ei nu vedeau la el nevoinţe ascetice deosebite; ducea în mănăstire o viaţă asemănătoare cu a celorlalţi monahi şi nu se deosebea cu nimic de ei.
În lupta lor cu Dumnezeu şi oamenii, duhurile căzute se folosesc tot de oameni, deși fac multe răutăţi şi nemijlocit oamenilor necredincioşi, neprevăzători, împătimiţi de cele pământeşti, şi pricinuiesc mult rău în lume. Uneori, oamenii, ca spicele dintr-o ţarină uriaşă, sunt seceraţi în urma unui război crunt şi îndelungat, sau a unei molime, inundaţii, a unui uragan sau cutremur, sau prin stihia focului, prin nenumăratele feluri de boli, necazuri, chinuri si celelalte.
De ce nu mai cunoaștem bucuria? Ani la rând mi-am pus întrebarea asta, până când, într-o bună zi, pe când mă jucam cu niște copii, Domnul mi-a răspuns.
Referindu-se la porunca lui Hristos dată cu privire la iubirea de vrăjmaşi: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48), mulţi Părinţi văd în capacitatea de a iubi pe vrăjmaşi un semn al desăvârşirii duhovniceşti.