“Sfântul Prooroc Ilie – despre care Vechiul Testament ne informează pe larg în capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor şi în capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor şi la care Noul Testament face în repetate rânduri aluzie (de ex.: Mat. 16,14 17, 11-12, Marcu 8, 28; Lc. 4, 25-26; 9, 8 şi 19), atât Ioan Botezătorul cât şi însuşi Hristos fiind luaţi drept reapariţii ale vechiului profet – ni se arată că ‘un om de la munte’ (e din Tesba Galaadului, ţinutul muntos dintre Iordan şi deşertul arab) şi cu înfăţişare de aspru şi straşnic ascet, întocmai ca Sf. Ioan Botezătorul căruia îi este mereu asemuit în Noul Testament. Poartă părul lung, cingătoare de curea împrejurul mijlocului şi manta în piele de oaie, un ‘cojoc’ precum spun unele tălmăciri, de fapt un soi de pelerina miţoasă şi lungă, fără mâneci, specifică păstorilor de la munte, o tundră adică, o sarică. Este iute în mişcări şi tăios în rostiri, totul în vorbirile, purtările şi gesturile sale produce o impresie ce poate fi rezumată numai în termeni că foc şi pară, tunete şi fulgere, mânie şi urgie.
Omul acesta, cu înfăţişare frusta, de nu şi sălbatică, nu umbla câtuşi de puţin cu jumătăţi de măsură ori cu mănuşi şi cu saru’mana. E un ins dintr-o bucată, are o fire de luptător. Vorbeşte pe şleau, opreşte ploaia pe vreme de trei ani şi jumătate, aduce foametea în ţară şi junghie dintr-o dată nu mai puţin de patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal, după ce i-a luat copios în derâdere că în zadar şi-au chemat dumnezeul, au sărit în jurul jertfelnicului şi s-au înţepat cu săbii şi lănci : «Strigaţi mai tare… poate sta de vorbă cu cineva sau se îndeletniceşte cu ceva sau este este în călătorie sau poate doarme; strigaţi tare să se trezească!» (III Regi 18, 27).
Râvnitor că nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce se tâlcuieşte Dumnezeul oştirilor), nu se cruţă, ştie deopotrivă să asculte şi să dea porunci, se bucura de darul săvârşirii minunilor, înviază pe copilul mort al văduvei din Sarepta Sidonului şi-i este dat să stea pe muntele Horeb înaintea feţei divinităţii, care i Se dezvăluie nu în chip de cutremur şi de foc şi nici de vijelie năprasnică, ci în ipostaza-I cea mai tainică şi mai subtilă: că adiere de vânt lin.
Ilie urăşte minciună, făţărnicia şi nedreptatea şi nu ştie ce-s acelea: slăbiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase şi expresiile în doi peri. Lui Ahab şi Izabelei – ticăloasă pereche regală a Israelului, “stăpânii cei tiranici şi cu nărav de fiară” (spre a folosi calificativele din Acatistele Maicii Domnului) – le vorbeşte fără înconjur de ce fel de sfârşit vor avea parte: câinii vor linge sângele lui Ahab şi tot ei o vor mânca pe Izabela. Şi aşa a şi fost.
Împilarea, asuprirea, samavolnicia, făţărnicia mai ales îl scot din sărite. Izabela nu e numai o nemernică, o jefuitoare, o duşmancă a norodului, e şi o mincinoasă fără seamăn, o ipocrită inveterata care se vrea ceea ce nu este şi se dă drept ce nu s-ar cădea măcar să îndrăznească a gândi. Spre a-l spolia şi nenoroci pe bietul nevinovat Nabot şi a-i răpi via şi pământul, această falsă cuvioasa ordona să se ţină post înaintea depunerii unor mărturii mincinoase, împerechind astfel nelegiuirea cu luarea în batjocură a unui obicei sacru şi făcând-o, ticăloasă şi netrebnica, pe mironosiţa şi pe sfânta. Şi ce poate fi mai jalnic, mai caraghios şi mai revoltător decât să pretinzi că eşti ceea ce prea bine de către toţi se ştie că nu eşti (şi oamenii ştiu că tu ştii că ei ştiu) şi să ceri, să pretinzi, să impui a fi recunoscută ca atare! Ca să prostească lumea, ca să fie aclamata drept evlavioasă şi cucernica, scelerata aceasta, nemulţumită cu săvârşirea cinică a strâmbătăţii, mai vrea să se şi justifice şi izbuteşte doar să se dovedească mare specialistă în scenografii, regie, procese montate şi osândiri, cu forme legale şi întru totul proceduriste, ale celor fără vină.
Capcană aceasta urzită împotriva lui Nabot – spre a-l lipsi de pământul lui strămoşesc, de sfoară lui de vie, de peticul lui de ţară – premeditată, organizată, grijuliu şi amănunţit meşterita, strădania aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respectabil şi de legalitate nu poate să nu irite până în adâncul rărunchilor pe un om din fire rănit de ce este făţuiala, perfidie, mascara. Scandalos şi respingător la Ahab şi Izabela – nedespărţita intru mişelie pereche – este îndeosebi minciună, sfruntată înşelăciune, pornirea de a prosti oamenii, osârdia în urmărirea scopului: a-i face pe oameni să dea mai multă crezare unor vorbe deşarte, unor palavre decât realităţii flagrante.
Ahab şi Izabela par a preinchipui dura zicală românească atribuită muierii ticăloase care spune: Nu crede, bărbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ţi spun eu.
Ilie nu suferă nici trădarea adevăratului Dumnezeu. Când Ohazia, urmaşul lui Ahab, e bolnav şi găseşte de cuviinţă să ceară ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se poartă proorocul cu trimişii regelui, cărora le iese înainte? De două ori îi arde cu focul din cer: pe două căpetenii şi de două ori câte cincizeci de trimişi. Au doară nu are Ohazia cui să ceară ajutor? Au doară nu este Dumnezeu în Israel?
Esenţial la Ilie este purtarea faţă de mincinoşi, rai, asupritori şi nelegiuiţi de tot felul. Mereu glăsuieşte deschis şi dur, mereu crede neclintit în dreptate şi într-un Dumnezeu pedepsitor şi fără părtinire. Nu ştie de cruţare, de glumă, de îngăduinţă: focul să vă ardă, câinii te vor mânca. Acesta e stilul şi, stilul, o ştim de la Buffon şi de la Blaga, reprezintă sinea însăşi a omului. Ilie nu recurge niciodată la parafraze, la ocolişuri. Nu se îndupleca, nu se lasa cucerit, ademenit, îmbrobodit, speriat, mituit. Ameninţările ori măgulelile puterii îl lasa stană de piatră. Prea puţin îi pasă. Distinge net între bine şi rău, pe unul ca el nu-l poţi prosti ori amăgi cu discursuri ticluite şi cu scorniri; crede ce vede cu ochii, nu ce i se spune, osândeşte răul, îi stă împotrivă cu fapta, nu se face că nu-l ia în seamă şi ţinteşte la centru, la izvorul urgiei, în rău credincioasă, născătoarea de năpaste pereche atotstăpânitoare Ahab şi Izabela, cauza tuturor dezastrelor şi nenorocirilor, vrajamsii neînduplecaţi ai propriului lor popor, de care îşi bat joc, pe care îl împovărează şi-l prigonesc, folosind neîncetat cele mai felurite soiuri de grăiri mincinoase şi de tertipuri străvezii.
Ilie îşi încheie viaţa de făcător de minuni, de prooroc, de «om al lui Dumnezeu» (cum este unanim numit), de aprig şi neînfricat luptător căuzaş al binelui, dreptăţii şi adevărului (iar drept ucenic urmaş şi purtător de ‘cojoc‘ îl ia pe nu mai puţin zelosul decât dânsul Elisei) potrivit stilului sau de a fi şi de a acţiona. E ridicat la cer, viu fiind. În car de foc tras de căi de foc şi în vârtej de vânt: el care prin rugăciunea lui şi sârguinţă să pentru Unul Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici şi L-a înduplecat să coboare foc pentru ca să mistuie jertfă cea dreaptă, spre ruşinea şi pieirea idolatrilor. Neostoit, bătăios, nepotolit, pleacă – prin mila Atotputernicului – din lumea aceasta întocmai cum a şi trăit: în iureş şi în slavă. Lutului nu-i este îngăduit să-l cuprindă, să-l strice. E luat la cer în plină vigoare şi petulanta, ca un bun şi vrednic ostaş al lui Dumnezeu şi un viteaz premergător al Botezătorului, că unui menit a fi vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos.
Trei sunt figurile care fără îndoială fac legătura între Vechiul şi Noul Testament. Ele sunt: Ioan Botezătorul, ultimul prooroc al Vechiului Legământ; Isaia, «evanghelistul Vechiului Testament»; Ilie pe care Domnul Hristos îl identifică lui Ioan (Mat. 11, 13-14: «Toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan. Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel care va să vină», Id.: Mat. 7, 10-13; Marc 9, 11-13), care stă de vorbă cu Domnul pe Tabor la Schimbarea la Faţă (Mat. 17, 3; Marc. 9, 4; Lc. 9, 30) şi este evocat pe Golgota (cu prilejul strigării cuvintelor Eli, Eli…, interpretate de unii participanţi că o chemare a lui Ilie). (Mat. 27, 47-49 ; Marc. 15, 34-36). Ilie cel întotdeauna prezent în Noul Legământ odată cu Ioan, alături de Hristos, biet cioban de munte în sarica lui, în «cojocul» lui făcător de minuni şi el (strâns valaturit desparte apele Iordanului), îndărătul căruia clocoteşte inima unui mare râvnitor pentru Dumnezeu şi aprig vestitor al lui Hristos.
Să ne fie nouă tuturor pildă de neînfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefăcută, silă de minciună şi de idolatrie, scârbă de făţărnicie şi de uimită sila atunci când ne întâmpină pe calea întortocheată a vieţii scârbavnica impostura“.
Pr. Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006