Pământul e o mamă vitregă, o, Cerească Maică, şi se comportă cu noi ca o mamă vitregă. Ea ne socoteşte nişte fii vitregi, drept nişte străini de departe, ca pe nişte copii adoptaţi – pănă când ne face robii ei.
Noi ne ostenim pentru ea zi şi noapte şi pentru aceasta ea ne plăteşte salarii cu mizerabilele ei averi: păcat, boală şi moarte.
Oricine trăieşte doar din pâinea ei nu va fi niciodată sătul (1). Mai degrabă cu cât mănânci mai mult, cu atât te simţi mai înfometat. Şi cu cât dănţuieşti după cum îţi cântă ea, cu atât vei fi mai mult cuprins de întristare (2).
Unul ca acesta e ca fiara ce cade într-un puţ adânc şi apoi sapă şi mai adânc în pământ spre a se salva. Şi chiar dacă se îndepărtează de salvare, acesta crede că ea este aproape. Cu adevărat, aşa sunt fiii oamenilor, care trudesc din greu pe pământ şi socotesc mântuirea a fi aproape datorită trudei lor.
Ce folos aveţi înotând în cenuşă din ce în ce mai adânc? O, fii ai oamenilor, mântuirea voastră a rămas în urma voastră.
Voi spuneţi: „Trebuie să săpăm puţin mai adânc şi vom ieşi la lumină”. Dar eu spun: „Încă puţin în adâncul pământului şi veţi fi mai departe de lumină”.
Voi spuneţi: „Trebuie să împlinim anumite sarcini mâine şi poimâine şi împărăţia bunurilor va fi construită”. Dar eu vă spun: „Tot ceea ce aţi construit pe pământ se va prăbuşi pe capetele voastre şi ziua voastră de mâine şi de poimâine vor fi din nou doar o ridicare dureroasă a capetelor voastre de sub ruine” (3).
Părinţii voştri rosteau aceleaşi cuvinte de mângâiere pentru ei înşişi şi au dispărut printre ruine şi lucrări neterminate.
Vă trebuie scări şi nimic altceva decât scări, ca să puteţi ieşi din groapa în care aţi căzut, ca să puteţi scăpa de îmbrăţişarea cea rece a mamei voastre vitrege.
O fecioară este scara (4). Ea aprinde o candelă cerească în mijlocul întunericului vostru şi vă arată calea. Ea este străvăzătoare şi ea ştie ceea ce voi aţi uitat. Înstrăinată de pământ ea s-a împrietenit cu cerul. Dezbrăcată de întuneric, ea este înveşmântată în lumină. Printr-însa Cerul pătrunde în noi. Prin ea noi putem vedea cerul.
Ea este atentă cu privire la povăţuirile voastre; dreptatea este în gura ei; înţelepciunea cerească este în pântecele ei; o flacără sfântă arde în inima ei.
Dintr-însa vine tămăduitorul şi vindecarea. Din coapsele sale vin călăuza şi calea.
Ea nu e mamă vitregă, ci mamă, şi nu-i făgăduieşte fiului ei mai mult decât îi poate oferi. Oferta ei este promisiunea ei, în timp ce oferta mamei vitrege constă din promisiuni.
Mama vitregă este pământul, o, Cerească Maică, şi se comportă cu noi ca o mamă vitregă. Cu văl negru ea ni Te ascunde de ochii noştri, ca noi să nu Te putem vedea şi să credem că Tu eşti moartă. De aceea, generaţie după generaţie se strâng pe lângă mama cea vitregă şi-i sărută mâna ei aspră.
Arată-Ţi chipul Tău, O, Maică, iar mama cea vitregă va dispărea şi robii vor deveni fii (5).
Sf. Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului (LXVII)
(1) „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4)
(2) Cf. Luca 7, 32
(3) Cf. Luca 20, 17-18
(4) Cf. Fac. 28, 12
(5) Cf. Gal. 3, 26-29 şi 6, 21-31