Sfântul, prin autodăruirea sa lui Hristos, prin comuniunea sa cu El şi prin El cu toţi oamenii, într-un mod eliberat de orice gând şi interes ascuns, restaurează în mod deplin umanitatea sa.
În delicateţea sfântului se simte puterea lui Dumnezeu
Omul mândru nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu
De multe osteneli şi de multe lacrimi e nevoie pentru a ţine duhul smerit al lui Hristos, dar fără el se stinge în suflet lumina vieţii şi el moare. Trupul poate fi veştejit repede prin post, dar nu e deloc uşor ca sufletul să se smerească aşa ca el să rămână mereu smerit, şi nu e cu putinţă degrabă.
Ajutorul Sfintei Xenia a venit imediat
Mult timp a căutat V.A. o slujbă care să-i convină, dar nu a găsit. A încercat în multe locuri să lucreze, dar nicăieri nu a putut rămâne. Lucra câte o săptămână, după care pleca, iar uneori era dat afară de către conducerea fabricii în care se angajase.
Prin rugăciune adunăm razele Soarelui Invizibil
Ca și primii oameni, în microcosmosul nostru lăuntric săvârșim și noi același păcat. Același fruct oprit stă ispititor în fața noastră, același șarpe ne înșală și noi călcăm aceeași poruncă. Dar imediat după judecata lui Dumnezeu, conștiința începe să ne tortureze. Cerul inimii noastre se întunecă. Norii groși acoperă strălucirea Soarelui Dreptății. Sufletul nostru începe să se tulbure, să tune și să fulgere. Ca niște fiare sălbatice se ridică patimile și poftele, sfâșiindu-ne tot ce e mai bun și mai sfânt în noi.
Păcate mici sau păcat mare
Este o povestire din viaţa lui Alexie, a acestui „nebun” rus din regiunea Voronejului. Au venit la el două femei. Prima se frângea sub conştiinţa unui păcat cumplit, săvârşit de ea; a doua se văita: „Sunt păcătoasă ca şi toţi; ştiţi, părinte, e imposibil să trăieşti şi să nu păcătuieşti”. Atunci Alexie le-a arătat prin exemplu viu ce înseamnă pocăinţa lor. Le-a trimis pe ambele în câmp; celei care a făcut un păcat cumplit i-a poruncit să găsească cel mai mare bolovan pe care îl poate ridica şi să-l aducă la el; celeilalte i-a spus să adune în şorţ cât mai multe pietricele.
Hristos vrea multă dragoste și multă credință
Cea mai mare fiară este sinea noastră. Dacă o vom război, atunci vor pleca toate. Dacă am vedea ce izbucnește din noi și ce gândește mintea noastră, atunci am conștientiza că suntem mereu vinovați față de Dumnezeu și că-L mâhnim neîncetat. De aceea trebuie să luăm aminte să avem foarte multă zdrobire de inimă și smerenie.
Nu trebuie să ne comparăm cu semenii noştri, ci cu Hristos…
Niciodată nu vom putea ajunge la adevărata smerenie, chiar dacă mărturisim că suntem mai răi decât toţi oamenii, pentru că aceasta înseamnă a ne compara cu semenii noştri.
Tânjeşte sufletul meu pe pământ şi doreşte cerul
Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit; şi sufletul e totdeauna atras spre rugăciune şi nu poate uita pe Domnul nici măcar pentru o secundă.
Avem nevoie să ne învăţăm a fi înaintea lui Dumnezeu
Atât cuvintele, cât şi tăcerea, ne pot aduce înaintea lui Dumnezeu. Insă e nevoie să ţinem minte că, pentru a ajunge acolo, trebuie să nu mai fim neîncetat cu luare aminte la noi înşine. Aceasta e una dintre cele mai mari primejdii care ne pândeşte atunci când ne rugăm – să ne urmărim propriile gânduri, întrebându-ne: „Ce se întâmplă cu mine acum? Sunt oare adâncit în propria-mi conştiinţă? Simt oare prezenţa lui Dumnezeu?
Pe omul mânios, Sfântul Ioan Gură de Aur îl numește mare tulburată de furtună
Cel ce iubește pe vrăjmașul său potolește valurile mării și liniștește furtuna. Pe omul mânios, Sfântul Ioan Gură de Aur îl numește mare tulburată de furtună. Așa cum marea învolburată aruncă pe uscat toate trupurile moarte care se află în ea, așa și mâniosul, în mânia lui, scoate la iveală toate tainele prietenului său, îl critică și îl necinstește. Cine liniștește o asemenea mare? Acela care nimicește pricina valurilor.
„Ce e peste măsură este de la demoni”
Fugi totdeauna de ceea ce este prea mult şi prea puţin în virtute şi caută cu osteneală calea de mijloc, ca să faci tot lucrul la vremea lui şi cu măsura cuvenită. Iată ce e prea mult: postul şi privegherea prelungite, goliciunea, lanţurile şi celelalte pe care le iei asupră-ţi mai presus de puterile tale; iar calea de mijloc e a mânca în fiecare zi, numai nu până la saturație, a dormi potrivit şi a te osteni şi a face toate după predania cea credincioasă a Bisericii şi după tipicul călugăresc − că oarecare din Părinţi a zis: „Ce e peste măsură este de la demoni”.
Unde ne găsim, ce facem de-acum încolo, ce mai putem face?
Mulți dintre credincioși cred că sunt credincioși numai pentru că nu tăgăduiesc pe Dumnezeu cu cuvântul. Eu cu mulți oameni m-am confruntat în privința aceasta și i-am întrebat: „Ești credincios? Crezi în Dumnezeu?”. „Da, părinte, cred în Dumnezeu”. Și dacă l-am luat la cercetare, am ajuns la concluzia (și el a ajuns la concluzia) că nu crede în Dumnezeu, ci doar nu-L tăgăduiește pe Dumnezeu cu cuvântul. Cineva care nu merge la biserică, de exemplu, acela nu-și manifestă credința, n-are credință.
Cum să ne rugăm când ne atacă deznădejdea
Fraţilor, învaţă Sfântul Antioh, când ne atacă deznădejdea, să nu cedăm ci, întăriţi şi înconjuraţi de lumina credinţei, să-i spunem cu mult curaj duhului viclean: „Ce legătură există între noi, înstrăinatule de Dumnezeu, căzutule din cer, robule viclean? Nu ne poţi face nimic. Peste noi, ca de altfel peste toate făpturile, are putere doar Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Înaintea Lui am păcătuit, înaintea Lui vom fi judecaţi. Tu, mizerabilule, fugi departe de noi! Luând putere de la Sfânta Cruce a Lui îţi vom zdrobi capul cu chip de şarpe!”.
Duh este Dumnezeu cel închinat în Treime
Precum Duh este Dumnezeu cel închinat în Treime, după cuvântul către femeia Samarineancă, al Unuia din Sfânta Treime, dar Duh numim deopotrivă şi pe Cela Ce purcede de la Tatăl, ba încă şi harul Duhului Sfânt, căci zice „a suflat asupra ucenicilor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt” şi deşi două sau mai multe duhuri sunt numite astfel, nu înţelegem nimic mai puţin decât faptul că este închinat Duhul Unul, Simplu şi Necompus, şi numirile sunt nediferenţiate între ele, deşi prin înţeles diferă unele de altele.
Atunci când ne este foame, Dumnezeu ne hrăneşte, noi însă îl dispreţuim pe cel sărac
Întristările au scopul de-a ne conduce la pocăinţă şi în învăţătura Sfântului Vasile cel Mare. Aşadar, în anumite împrejurări – fireşte nu în toate – diferitele nenorociri şi suferinţe ale vieţii au scopul de a ne împiedica de la săvârşirea păcatului. Cu adevărat, în acord cu Sfântul Vasile, întristările ne sunt provocate nouă de bunul şi înţeleptul Stăpân pentru folosul nostru.
Pentru că faptul de a lua bogăţia de la aceia care o folosesc în mod rău, distruge unealta nedreptăţii lor.
Bucuria pascală conţine starea de libertate
E bine când sufletul se simte sănătos şi energic, fiind capabil să acţioneze. Oare există în lumea noastră un suflet sănătos? Problema aceasta a început să mă îngrijoreze la modul cel mai serios, mai ales în ultimii ani. Probabil că-şi spune cuvântul viaţa pe care am trăit-o, plină de întâlniri, de zile şi de speranţe (în mare parte împlinite), dar tocmai acum nădejdea de a întâlni un suflet sănătos şi integru a început să se epuizeze. Obligaţia mea de bază în cadrul parohiei este să discut cu oamenii. Bineînţeles, slujesc Liturghia şi celelalte slujbe, dar mai mult timp îmi ocupă discuţiile. De obicei, acestea anticipă spovedania.
Cum să-i ajutăm pe cei care nu au răbdare şi se mânie repede?
Cum putem dobândi duhovniceşte pe fraţii care nu au răbdare şi se mânie repede?