
Gheronda, unii consideră că nu au condiții pentru a duce o viață duhovnicească și spun: „Nu ai ce lua de la cel care nu are”.


Gheronda, unii consideră că nu au condiții pentru a duce o viață duhovnicească și spun: „Nu ai ce lua de la cel care nu are”.

Sfântul Talasie Libianul îşi exprimă convingerea că inima bună nutreşte gânduri bune, „căci precum este comoara ei, aşa sunt şi gândurile ei”.
Faptul că atât gândurile bune, cât şi cele rele pornesc din inimă, nu înseamnă că harul dumnezeiesc şi satana se află în ea în acelaşi timp.

Ne întoarcem la Hristos. Şi dacă ne întoarcem după căsătorie, cum mă întreba cineva astăzi, şi ne trezim aşa, după o vreme, că ne apucă pe unul să ne ducem la biserică, şi pe celălalt nu îl apucă, ce să facem?

Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate. Fiţi, între voi, iubitori de străini, fără cârtire. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu.

Precum este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.
Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni știe ale omului, decât duhul omului, care este în el? Așa și cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.

O cale minunată de eliberare de stresul vrăjmaș este practicarea tăcerii. Întâi căutați liniștea exterioară: închideți radio, închideți televizorul, nu mai băgați căștile în urechi… Fugiți de TV și de internet ca surse de imagini care vă stârnesc pofte și vă sugerează nevoi care sunt, cu adevărat, false.

Harul lui Dumnezeu primează în lucrarea mântuirii, fiindcă Mântuitorul a venit Lumină celor din întuneric şi a revărsat lumina harului peste cei care stau în întuneric şi în umbra morţii şi a căutat oaia cea pierdută şi pe cea rătăcită iarăşi a chemat-o la Sine şi tainic vorbeşte în inimă şi calea mântuirii a arătat-o, iar dumnezeiescul har desăvârşeşte şi mântuieşte.

Nu trecuse nici un an de când Dumnezeu îi unise prin taina căsătoriei.

Nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească.
Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa.
Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.

Întrebare: Necazurile sunt de neapărată trebuință pentru a ne afla inima adâncă?

Sfânta Scriptură spune să fim totdeauna pregătiţi, fiindcă nu ştii când mori. Nu te uita că eşti tânăr… Trebuie să fii aproape de Dumnezeu, să nu faci păcate, să nu fii nepăsător şi să nu zici „nu-i nimica”.

„Căci Dumnezeu, după părerea mea, dă celor păcătoși o viață chinuitoare, nu pentru că îi urăște sau că vrea să-i pedepsească pentru viața lor vicioasă, căci El stăpânește și atrage la Sine tot ce există de dragul Său. Dar El atrage sufletul la Sine cu un scop mai bun. Fiindcă El este izvorul a toată fericirea.



Venirea şi plecarea harului are şi un caracter izbăvitor. Vine pentru o vreme, îl curăţă pe om de o patimă, apoi pleacă. Vine din nou ca să-l cureţe de altă patimă, şi tot aşa, până când omul izbuteşte să-şi cureţe voia cu ajutorul harului dumnezeiesc şi dătător-de-viaţă. După multă luptă şi multe jertfe, vine o vreme când harul se statorniceşte, mai mult sau mai puţin, în lăuntrul inimii, şi atunci pacea domneşte netulburată. Doar linişte şi dulceaţă! Atunci sufletul devine un Thavór, se pogoară pe pământ Raiul! Împărăţia lui Dumnezeu coboară în inimă! Sfânta Treime îşi face lăcaş! Omul ajunge astfel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!

Odată, l-am dus pe un călugăr nevoitor de la Sfântul Munte la Părintele Porfirie cu mașina mea. Convorbirea lor, la care am asistat și eu, s-a învârtit în jurul rugăciunii. Călugărul l-a întrebat pe Părintele Porfirie cum trebuie să ne rugăm. Iar părintele l-a întrebat la rândul său pe călugărul acela cum se ruga el. Călugărul i-a răspuns: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. M-a întrebat și pe mine cum mă rog. „La fel mă rog și eu”, am răspuns.

Firea pocăinței o simte fiecare suflet rațional ca pe un fapt natural, de ajuns este să nu fie stricat complet de păcat, potrivit cu spusa „Sufletul care ajunge în adâncul răutăților disprețuiește…”. De aceea întâlnim pocăința și la cei dintâi oameni, la cei mai dinainte de lege, unde nu era rezultatul unei învățături dumnezeiești, ci un sentiment natural al sufletului rațional.