E bine când sufletul se simte sănătos şi energic, fiind capabil să acţioneze. Oare există în lumea noastră un suflet sănătos? Problema aceasta a început să mă îngrijoreze la modul cel mai serios, mai ales în ultimii ani. Probabil că-şi spune cuvântul viaţa pe care am trăit-o, plină de întâlniri, de zile şi de speranţe (în mare parte împlinite), dar tocmai acum nădejdea de a întâlni un suflet sănătos şi integru a început să se epuizeze. Obligaţia mea de bază în cadrul parohiei este să discut cu oamenii. Bineînţeles, slujesc Liturghia şi celelalte slujbe, dar mai mult timp îmi ocupă discuţiile. De obicei, acestea anticipă spovedania. Tocmai în conversaţiile avute cu oameni foarte diverşi, de naţionalităţi diferite, m-am convins de faptul că cu toţii ne aflăm pe calea care ne duce spre Dumnezeu şi păşim pe calea aceasta cu sufletul bolnav.
Putem pune problema sufletului bolnav şi sănătos într-o altă cheie: Ce reprezintă norma în viaţa sufletului?
Acum, când înşir aceste rânduri, este cea mai minunată vreme a anului: primăvara, perioada de după Paşti. Sufletul se bucură şi se simte împlinit.
Probabil că aceasta este cea mai sănătoasă stare a sufletului, cea mai apropiată de normă – bucuria. Hristos se adresa astfel ucenicilor Săi: Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină (Ioan 15, 11).
Într-adevăr, a venit bucuria şi o simţi ca sănătate sufletească, ca pe o stare firească pe care vrei să o păstrezi pentru totdeauna şi să trăieşti cu ea de dimineaţă până seara. Atunci nu te vei simţi vreodată obosit. Bucuria aceasta nu este egală cu împlinirea. Fireşte că există şi bucurii mărunte, apărute fiindcă astăzi „la oră profesorul nu a verificat tema de acasă”. Am scris în ghilimele, întrucât se potriveşte oricare altă variantă, când nu trebuie arătat pentru ce ai făcut sau pentru ce nu ai făcut. Nu există responsabilitate – aceasta este senzaţia iluzorie a libertăţii. O bucurie măruntă.
Dar în această bucurie măruntă e o satisfacţie mai mare decât în bucuria cea adevărată. Or, bucuria pascală este mult mai cunoscută florii soarelui, care a reuşit să-şi întoarcă faţa spre soare. Bucuria pascală conţine starea de libertate. Nu în mod întâmplător Mitropolitul Antonie de Suroj i-a dăruit fiului său duhovnicesc Aleksei Fogdao carte „spre bucuria celui din urmă”, fiindcă el ştia bine starea aceasta.
Totuşi, din experienţa vieţii mele creştine, ştiu că această bucurie pascală se va retrage de la mine destul de repede, de parcă unele puteri o vor sfărâma în ţăndări, o vor ascunde după diverse scopuri, iar mie nu îmi va rămâne decât să caut şi să lupt pentru bucuria aceasta din nou. Puterile care răpesc bucuria sunt întâmplările vieţii de zi cu zi, nevoia de a munci, grija familiei, a copiilor… Nu are nicio importanţă cum le numim. Momentul esenţial e faptul că în locul bucuriei va apărea deşertăciunea.
Iar aceasta este sfârşitul libertăţii.
Şi îmi voi aduce aminte: Cât de bine m-am simţit în timpul Postului Mare, cât de uşor! Chiar dacă în realitate nu a fost deloc uşor, cu greu reuşeam să mă rog, cu mult efort reuşeam să mă feresc de diverse ispite. „Ce ispite!” – este fraza preferată a ortodocşilor în vremea postului. „Ispita” este elementul care distruge pe neaşteptate toate planurile
de a fi creştin măcar patruzeci de zile pe an.
Da, au fost ispite, dar am avut şi multă determinare. Cel mai important în timpul postului şi chiar înaintea începerii lui este să îţi cultivi dispoziţia potrivită şi să alegi scopul corect. Să nu-ţi propui nişte obiective generale şi difuze de genul „până de Paşti voi ajunge bun”, ci să alegi ceva bine definit: „Bine ar fi să-mi stăpânesc mânia sau crizele de irascibilitate” – şi să lucrezi în direcţia aceasta. Când lucrezi asupra unui obiectiv bine definit, ai mai puţine ispite, căci priveşti mai mult înainte, acolo unde este tinta ta, nu în lături.
Şi iată că am ajuns în noaptea Paştelui! împreună cu credincioşii parcurgem câteva cartiere prin întuneric, prin Amsterdamul de noapte. „Îngerii cântă în ceruri…”- cântăm în aceste două limbi: în limba slavă şi în olandeză, pentru ca locuitorii cartierelor respective, care ne priveau curioşi pe geam, să aibă măcar idee ce înseamnă Paştele ortodox. La poarta bisericii citim Evanghelia, aici mai includem şi o lectură în limba engleză şi, în cele din urmă, vozglasul: „Hristos a înviat!” Acum, vozglasul acesta va răsuna într-o mulţime de limbi, căci suntem o comunitate multinaţională la Amsterdam, şi toţi trebuie să primească darul bucuriei. Au urmat apoi cântările Canonului Utreniei Pascale, când la fiecare cântare preotul, înconjurând cu cădelniţa Sfânta Masă, iese în faţa poporului cu vestea: Hristos a înviat! Ştim, ştim, răspunde poporul, cu adevărat a înviat!
„[…] Şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase, Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: «Bucuraţi-vă!», şi Apostolilor Tăi, pace dăruindu-le, Cel ce dai celor căzuţi sculare” (Condacul Paştilor, glasul 8.). Într-adevăr, cât de înţelept! Tocmai bucuria le lipsea femeilor mironosiţe care alergau în toiul nopţii şi care de frică nu au spus nimic, iar
Apostolilor le lipsea pacea în suflet şi bucuria.
Cântarea continuă: „Paştile, cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm”. Cu bucurie îi îmbrăţişăm şi noi pe cei de aproape şi pe cei de departe – sărbătoarea s-a săvârşit! Sufletul se veseleşte, sufletul se bucură, sufletul simte că aceasta reprezintă norma sănătoasă a vieţii creştine. Da, aşa şi trebuie să fie, căci nu în zadar în fiecare duminică trebuie să se repete Paştele: fiecare Liturghie de duminică reprezintă o reflexie a Liturghiei Pascale, o mică icoană a ei. Paştele trebuie să vină iarăşi, odată cu fiecare zi de duminică, însă iată că nu ne reuşeşte. De aceea şi apare acest straniu dor (la o primă analiză) după Postul Mare: mai repede să vină postul. Căci altfel, fără post, nu ne ajunge sănătate ca să ne împotrivim noilor ispite…
Protoiereul Serghei Ovseannikov, Carte despre libertate. Renunţând la legalism, sa ajungem la iubire, Editura Egumeniţa