Întristările au scopul de-a ne conduce la pocăinţă şi în învăţătura Sfântului Vasile cel Mare. Aşadar, în anumite împrejurări – fireşte nu în toate – diferitele nenorociri şi suferinţe ale vieţii au scopul de a ne împiedica de la săvârşirea păcatului. Cu adevărat, în acord cu Sfântul Vasile, întristările ne sunt provocate nouă de bunul şi înţeleptul Stăpân pentru folosul nostru.
Pentru că faptul de a lua bogăţia de la aceia care o folosesc în mod rău, distruge unealta nedreptăţii lor. De asemenea, le dă boală celor care le este mai de folos să aibă mădularele lor legate, decât să aibă pornirile lor neîmpiedicate spre păcat. Morţile vin atunci când sunt împlinite hotarele vieţii, care au fost hotărâte de la început de dreapta judecată a lui Dumnezeu, care prevede de foarte devreme folosul fiecăruia dintre noi. Foametea, secetele şi ploile cele potopitoare sunt plăgile obişnuite, care lovesc cetăţile şi neamurile pentru a strânge covârşirea fără măsură a răului.
Aşadar, precum doctorul este binefăcător, fie că aplică dureri, fie suferinţe trupului, deoarece el se luptă împotriva bolii şi nu împotriva bolnavului, în acelaşi chip şi Dumnezeu este bun şi binefăcător, Cel care iconomiseşte mântuirea tuturor oamenilor prin pedepsele pe care le pricinuieşte unora dintre aceştia.
Tu, desigur, pe doctorul care face operaţie pe unele dintre mădularele trupului, pe altele iarăşi le arde cu fierul înroşit, iar pe altele le scoate cu totul din trup, nu-l condamni pentru nimic. Dimpotrivă, îi dai bani şi îl numeşti izbăvitor al tău pentru că opreşte boala, care a apărut într-unul dintre micile mădulare ale trupului, înainte ca aceasta să se întindă în tot trupul.
Însă, atunci când vezi că o cetate a fost prăbuşită de cutremur peste locuitorii ei sau că o corabie a fost scufundată cu tot echipajul ei în mare, nu pregeţi să aduci blasfemii împotriva adevăratului doctor şi izbăvitor (mântuitor).
Se cuvine, dar, să înţelegem că atunci când oamenii se îmbolnăvesc de boli uşoare şi vindecabile, pot să primească şi foloasele ştiinţei medicale. Insă, atunci când boala se dovedeşte a fi una nevindecabilă, se rânduieşte în chip necesar amputarea mădularului celui netrebnicit, astfel încât boala să nu înainteze şi la celelalte puncte sensibile ale trupului.
Aşadar, precum doctorul nu este pricină pentru operaţie sau pentru arderea cu fierul înroşit, ci boala, tot aşa şi marile nenorociri ale cetăţilor, care se datorează marilor noastre păcate, îl izbăvesc pe Dumnezeu de orice învinuire […]
[…] Pentru aceasta se întâmplă bolile cele molipsitoare în cetăţi şi întru neamuri, secete, vânturi uscate şi nerodiri ale pământului şi împrejurări chiar mai groaznice în viaţa fiecăruia, care micşorează înmulţirea răutăţii. Astfel încât toate aceste rele care vin de la Dumnezeu opresc pricina făptuirii relelor adevărate.
Pentru că şi rănile trupeşti şi evenimentele supărătoare exterioare au fost hotărâte de Dumnezeu ca să-i conducă pe oameni la pocăinţă şi la înfrânarea de la păcate.
Dumnezeu, aşadar, distruge răul; iar răul nu vine de la Dumnezeu. Pentru că nici doctorul nu a vârât boala în trup, ci o scoate din el. Distrugerile din cetăţi şi cutremurele şi inundaţiile şi pieririle de armate şi naufragiile corăbiilor şi nimicirile multor oameni fie de pământ, fie de mare, fie de vânturi, fie de foc, fie provocate din oricare altă pricină, se fac pentru înţeIepţirea celor ce supravieţuiesc. Pentru că Dumnezeu, prin biciuirea mulţimilor de oameni îndreptează (corectează) păcatele oamenilor”63.
„Să învăţăm faptul că Dumnezeu ne dă aceste lovituri pentru că ne-am îndepărtat de El şi ne-am predat nepăsării. El nu urmăreşte să ne zdrobească, ci se îngrijeşte să ne îndrepteze aşa cum fac şi părinţii cei buni care se îngrijesc de copiii lor. Aşadar, ei se mânie în faţa copiilor lor şi se înfurie, nu pentru că voiesc să le facă rău, ci pentru ca să-i conducă de la indiferenţa pruncească şi de la păcatele tinereţilor spre pocăinţă. Priveşte, dar, cum mulţimea nenumărată a păcatelor noastre a scos anotimpurile din firea lor şi a stricat vremea […]
[…] Care este acum pricina acestei neorânduieli şi confuzii? De unde provin aceste nou-arătate răutăţi?
Ca oameni înzestraţi cu minte să cercetăm; ca raţionali să cugetăm. Oare Conducătorul universului nu există? Oare cel mai mare artist, Dumnezeu, a uitat de pronia Sa? Sau oare posedă puterea Sa şi nu Şi-a pierdut stăpânirea, dar s-a preschimbat în asprime şi s-a transformat în ură de oameni negrăita Lui bunătate şi purtarea Lui de grijă faţă de noi?
Un om înţelept nu ar putea să susţină un asemenea lucru. Insă sunt cu totul vădite cauzele din pricina cărora ne-a părăsit Dumnezeu. In timp ce noi primim daruri de la Dumnezeu, nu dăruim la rândul nostru altor oameni. In timp ce lăudăm în cântări binefacerile lui Dumnezeu, îi văduvim pe aceia care au trebuinţă de ele. In timp ce suntem robi şi ne eliberăm, nu ne milostivim faţă de cei împreună-robi cu noi. Atunci când ne este foame, Dumnezeu ne hrăneşte; noi însă îl dispreţuim pe cel sărac. In timp ce II avem pe Dumnezeu îmbelşugat dătător şi proniator, noi ne-am făcut zgârciţi şi nepăsători nevoilor celor sărmani […] din această pricină ne ameninţă dreapta judecată. Din această pricină Dumnezeu nu deschide mâna Sa, pentru că noi am oprit iubirea de fraţi. Din această pricină ogoarele sunt uscate, pentru că dragostea a îngheţat”.
Arhimandritul Vasilios Papadakis, Sensul întristărilor în viața noastră, Editura Egumeniţa